Auzisem așa zvonuri de multicel despre minunata tetralogie napolitană scrisă de Elena Ferrante. Nu i-am dat mare importanță tocmai pentru că atunci când cineva folosește cu prea multă ușurință cuvântul genial, începi să ai îndoieli. Am fost convinsă că trebuie s-o citesc doar după ce am auzit-o pe A. vorbind despre ea. Mi-a trecut așa un gând involuntar prin minte, e pierderea mea dacă n-o citesc. Și, da, uau, asta chiar ar fi fost o mare și chiar iremediabilă pierdere.

Elena Ferrante are o forță nebănuită. Am citit tetralogia napolitană în engleză pentru că așa am apucat și eram nerăbdătoare s-o încep, iar după ce am început-o nu a mai fost chip să mă pot ocupa de alte lecturi cu aceeași implicare. Trebuia s-o termin. Însă înțeleg că traducerea din limba română este mult mai bună și traduce mult mai bine diverse nuanțe care se regăsesc mai lesne la noi decât în engleză. Și, sincer, nu mă îndoiesc nici un pic. Chiar dacă și experiența citirii în engleză a fost una foarte bună, cel puțin atunci când nu ai termen de comparație.

Nu știu cu ce să încep și nu știu cu ce să termin. Așa că o să vă vorbesc mai mult despre cum am experimentat eu această lectură. Nu o mai suportam. Pur și simplu m-a răscolit într-un asemenea hal încât voiam s-o termin ca să pot scăpa de ea. Iar atunci când am terminat-o, am rămas cu un mare gol în suflet și mi-am dat seama că n-o să scap niciodată de poveste, de personaje, de setting, de nimic și că Prietena mea genială is there to fucking stay forever. Asta e una din cărțile/seriile alea pe care le poți explica printr-un meme înțelept…

Am întâlnit-o pe Elena Greco cu sau fără entuziasm, dar trebuia să-mi dau seama din prima clipă că în primul rând ea va fi cea care mă va turmenta cel mai tare și la un nivel deranjant de personal. Am fost fascinată de Lina și m-a agasat atât existența ei fictivă cât mai ales posibilitatea ei reală. Am trecut prin poveste vrând să strâng din ochi și neputând totuși să-mi astup urechile. Aș fi vrut să urlu, gata, gata, nu mai citesc nimic și cred că la un moment dat aproape că m-am crezut. Dar bineînțeles că era o minciună gogonată. N-am avut pace până n-am dat ultima pagină. Și dacă ăsta nu e genul de lectură pe care să-l recomand întregii lumi, atunci zău că nu știu ce altceva ai putea recomanda.

Știi cum e să citești Contele de Monte Cristo de Dumas? O fascinație, cre’că știi. N-are Elena Ferrante nici în clin, nici în mânecă cu Dumas ca acțiune, poveste, tematică, ce vrei tu, dar este senzația aia acolo. Nu senzația de anxietate, pentru asta îi ofer un trofeu pe tavă de diamant Elenei Ferrante. Ci senzația aceea de a fi prins în poveste și de a nu-i mai putea da drumul. La Dumas prin poveste, prin persoana a treia, prin a fi undeva, în altă parte. La Elena Ferrante prin a fi în altă parte și în povestea altcuiva, și totuși așa de personal că doar la urmă îți dai seama că ai rămas cu o cicatrice invizibilă pentru totdeauna. Nu se vede, da’ se simte!

Nu recomand tetralogia doar pentru stil, pentru poveste, pentru faptul că te prinde și că este ficțiune pură. Nu o recomand doar pentru că este tipul ăla de excellent story-telling la persoana I care o să te agaseze și o să te prindă în egală măsură, nici măcar doar pentru că are o poveste construită excelent și totul începe să prindă cel mai mult sens chiar în ultima pagină și în ultimul cuvânt. Nici măcar doar pentru portretizarea obsedant de vie a personajelor (și doar ăsta ar fi suficient motiv). Toate astea-s prea reale, imposibil de ratat, imposibil de ignorat. Dar o recomand pe Elena Ferrante cu tetralogia napolitană în special pentru că… știe.

Pentru că știe nu doar să scrie o poveste și să creeze personaje. Ci pentru că știe și cunoaște prea bine natura umană și faptul de a fi… în conexiune cu ceilalți. Elena Ferrante înțelege relaționarea și subtilitățile ei, Elena Ferrante pricepe mult prea bine, mult prea viu, mult prea neexplicit și totuși acolo pentru toată lumea să vadă, ce înseamnă o legătură dintre doi oameni. Vorbește nu doar despre prietenie (sunt atât de multe teme în tetralogia asta că nici nu știi pe ce să pui mâna prima oară).

Dar ce iese în evidență mai ales după ce ai terminat și nu numai este faptul că… știe să vorbească despre mizeria trasă sub covor fără să ți-o pună în față. Îți dai seama când ai terminat totul, te privește în ochi, ai un moment aproape sufocant de touche. Și n-ai ce să faci, nu mai ai unde să te ascuzi. Ai văzut covorul, ai văzut mizeria, știi că e acolo, nu te poți abține, tre’ să te uiți. Îți vine să zici, Elena Ferrante, ai vorbit despre toate lucrurile alea despre care nimeni nu trebuia să vorbească. Ai vorbit despre ele și acum le-ai făcut să existe. You made them true, you made them real. Vorba lu’ Catelyn Stark, now I said it and I made it true.

Cred eu că merită să citești tetralogia napolitană? Sunt multe persoane care n-au fost prinse de serie, înțeleg, care încă privesc cu îndoială sau ce-o fi. De gustibus non disputandum est, pân’ la urmă, da’ treaba e că scriitoarea nu merită atâtea ifose și strâmbături din nas. Doamne, ce poveste a putut să creeze, ce vie, ce ficțiune. Nu e nimic acolo care să-ți dea de gândit. E viață!

Mulțumesc A.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
To prove you're a person (not a spam script), type the security word shown in the picture. Click on the picture to hear an audio file of the word.
Anti-spam image