Tata mă citește și după moarte, Mihail Vakulovski

by Ramona Boldizsarin recenziion Posted on

Am vrut să termin Tata mă citește și după moarte într-o singură zi pentru că mi-a plăcut atât de mult, dar nu am reușit, cred că am lungit-o pe trei zile (din lipsă de timp), dar mi-a fost greu s-o las din mână. E o carte scurtă (131 pagini), dar plină de emoție și, de fapt, pur și simplu plină. Dar emoție care nu se arată, ci se simte citind, nu e lacrimogenă, nu e in your face, are Mihail Vakulovski un stil foarte fain care pur și simplu te prinde. Foarte bine scrisă, curge, e ironică, amuzantă, dar totodată e fragilă și nu vrei să te desparți de ea prin pauze, chiar dacă asta înseamnă că trebuie s-o termini.

Deși aveam cartea asta de anul trecut în bibliotecă, nu mă grăbeam s-o citesc, însă am urcat-o sus pe listă după ce am citit jurnalul lui Mihail Vakulovski din Izolare forțată (un volum colectiv despre perioada izolării din pandemie, paginile oferite de Mihail Vakulovski și cele de Rozana Mihalache au fost preferatele mele. V-aș lăsa link, dar e stoc epuizat, a apărut la Casa de Pariuri Literare).

Tata mă citește și după moarte (poVeste 18+ despre copilăria sovietică & despre copilăria Uniunii Sovietice) îți spune deja în titlu despre ce este și la ce să te aștepți. O să găsești aici două voci, una a copilului Mișca (care înregistrează totul fără filtru, o voce autentică și foarte grafică, tocmai pentru că nu cunoaște niciun zid și își lasă ‘impresiile’ să intre în contact direct cu lumea) și o voce mai puțin implicată, mai matură, dar nu detașată. O voce pe care o întâlnești poate mai rar și mai subtil, dar e acolo dacă ești pregătit să o vezi. O să citești despre copilăria în Republica Moldovenească, despre Iuri Gagarin, Lenin, poezioare patriotice atât de drăgălașe că te vor dezgusta, anecdote; vei citi despre relația dintre părinți și copii, lucruri blânde și lucruri mai puțin blânde, despre Vîțoski, despre privirea unui băiețel feroce (pentru că sinceritate&copilărie) asupra întregii lumi și, câteodată, chiar asupra femeilor și fetițelor. Dar cel mai bine rezumă poate chiar Mihail Vakulovski pe copertă:

“(…) este povestea lui Mișca și a unei copilării de la sfârșitul Uniunii Sovietice. Într-un sat din R. S. S. Moldovenească, Mișca trăiește o copilărie normală, deși e și el, la fel ca prietenii și colegii lui de școală, intoxicat cu poeziile patriotice ale vremii și bombardat cu informații despre unicitatea și invincibilitatea țării care “a avut noroc să se nască”. Dar copilăria e magică în orice sistem social-politic și te vrăjește asemeni trecerii realității în artă, a vieții în fotografie.”

Mihail Valukovsi, copertă, Tata mă citește și după moarte (poVeste 18+ despre copilăria sovietică & despre copilăria Uniunii Sovietice)

Mi-a plăcut tare mult cartea asta. Pe lângă sinceritatea cu care e scrisă, faptul că e scurtă, dar plină de emoție, scrisă cumva în pasaje și secvențe care te aprind și te fac să (re)simți odată cu personajul anumite lcururi/senzații, m-a atras foarte tare incursul ăsta în copilărie, făcut astfel. E onest, natural și îți e ușor să relaționezi cu anumite lucruri, chiar dacă nu le-ai trăit cu adevărat. De asta mi se pare un incurs autentic în copilărie pentru că te aruncă într-un univers pe care îl cunoști, ți-e ușor să pui mâna pe el, să-l faci palbabil, să îl primești printr-o senzație de reamintire. Mie-mi plac mult cărțile despre copilărie, mai ales cele retrospective, autobiografice, scrise scurt și fără vreo dorință ascunsă sau pe față de a te marca. Mi se pare că, într-o anumită măsură, cartea asta e scrisă doar pentru autor&tatăl lui&copilărie, dar în aceeași măsură, ca cititor, nu pot să nu mă regăsesc și să mă gândesc că e fix pentru mine. Ceea ce ador.

Mărturisesc că am râs în mai multe locuri și apoi m-am oprit pentru că, deși primul impuls este să râzi (ceea ce e bine), al doilea e să te gândești puțin la ceea ce ai citit și s-ar putea ca ceva să îți dea cu minus sau să te zgârie puțin pe dinăuntru. Dar să nu te simți vinovat, e normal să te amuze, e mult umor în cartea asta, fix acel tip de umor pe care-l găsești într-un univers în care totul se șterge cu o radieră proastă care lasă urme de creion pe toată foaia, dar pe moment nu contează, își face treaba, ascute creionul și hai.

Scrie Tatiana Țîbuleac ceva perfect pe copertă, așa că nu mai adaug eu nimic:

“Injecții de stări și imagini, fără complexe, fără filtru și fără cenzură, textele lui Mihail Vakulovski sunt ca acele poze alb-negru făcute de Zeniturile sovietice. (…) Mult umor, multe înjurături și cruzime, dar și o duioșie aproape copilărească, specifică slavilor, care se împletește aici straniu cu scrisul românesc.”

Tatiana Țîbuleac, pe coperta volumului

V-a plăcut? Ați citit-o? E a doua mea întâlnire cu Mihail Vakulovski și o să citesc în continuare și un volum de poezie semnat de el. O să-mi placă.

Puteți citi aici o recenzie scrisă de Anca Zaharia despre cartea asta și aici un interviu, tot de ea, cu Mihail Vakulovski (chiar o să afli mai multe despre carte, recomand). Vedeți unde o găsiți că prin mai multe locuri e stoc epuizat și pe bună dreptate. A apărut în 2020 la editura Humanitas, iar pe Mihail Vakulovski îl puteți asculta mai recent la Reduta Poetică Brașov 2021, unde au citit mai mulți poeți (neapărat să-l ascultați măcar și pe Bogdan Coșa care citește cu o voce de-ți face pielea de găină, dar nu doar cum citește, ci și ce și, sincer, cred că nu voi mai putea amâna mult Cât de aproape sunt ploile reci).