Portret al artistului după moarte, Andrei Mocuța

Am răsfoit cartea lui Andrei Mocuța atunci când voiam s-o pun în raft unde urma să își aștepte rândul cu alte volume care-s nerăbdătoare să fie descoperite. Și această întâlnire fugitivă a fost prilejul perfect de a nu o mai lăsa din mână — poezia lui Andrei Mocuța este simplă, în toate aparenețele foarte sinceră și, în ceea ce mă privește, extrem de înduioșătoare. Portret al artistului după moarte (in memoriam Gheorghe Mocuța) este un (aproape) discurs discontinuu despre tată, (re)memorarea sa & ce rămâne în urma pierderii acestuia. V-aș minți dacă aș spune că nu am strâns din ochi la un moment dat, din dorința de a nu lăsa lacrimile să fugă pe afară. E o carte înduioșătoare în cel mai bun mod, fără a deveni în vreun fel lamentabilă sau apăsătoare, ci ca o privire onestă asupra unui peisaj nostalgic. Doare, dar există ceva bun și incredibil de unic în acest moment. Poate și pentru că această privire te îndeamnă să te îndrepți spre ceea ce urmează. O carte de poezie simplă & onestă. Într-o anumită măsură te simți în siguranță, știi că vei fi emoționat și întristat pe parcurs, dar cuvintele și senzațiile sunt foarte aproape de tine, iar recunoașterea îți oferă certitudine. Un demers firesc despre viață și moarte, despre apropierea de un părinte îndrăgit și o rememorare a acestuia care poate, sperăm, aduce un soi de mângâiere.

Mi se pare că întâlnesc în cartea aceasta a lui Mocuța o voce peste care am dat și în Riduri (CDPL, 2017, am citit aici din ea) și în Vaci ale Domnului (CDPL, 2018). Găsesc că se aseamănă cu Mihail Vakulovski mai cu seamă în poemele unde apare “iubita”, dar totodată și în momentele mai directe din versuri, precum și interesul pentru fotbal sau personalități sportive și, mai ales, în ceea ce privește referințele literare nemijlocite și nedescriptive, ci chiar personalizate și cucerite. Cu Dumitru Crudu din Vaci ale Domnului se aseamănă prin tonalitatea caldă, tare intimă, o voce care nu dibuie, ci reușește să creeze niște poeme înduioșătoare prin simpla prezență. Am avut un mic moment de deja-vu, fără a găsi un obiect clar asupra căruia să-mi revărs conștientizarea afinității. Pur și simplu există un sentiment foarte similar în Portret al artistului după moarte, o senzație de apropiere, atmosfera din cele două cărți fiind asemănătoare. Nu știu dacă aș merge atât de departe încât să spun că este o îmbinare între Mihail Vakulovski și Dumitru Crudu, referindu-mă mai cu seamă la stilul din cărțile deja menționate, dar ce pot spune este că am regăsit și la Andrei Mocuța elemente și tonalități pe care le-am întâlnit și la cei doi și asta mi-a plăcut tare.

MAȘINA DE TUNS IARBA

tata mereu îmi spunea să nu mă grăbesc

atunci când tai iarba

să aibă timp lama să tundă

gazonul uniform

dar eu nu îmi doream decât

să scap cât mai repede de corvoadă

de mirosul de benzină

și ulei de motor

de praful împrăștiat

de puful iritant al păpădiilor retezate

de fapt nu îmi plăcea să mi se dea indicații

știam eu mai bine ce am de făcut

și mă grăbeam

nu pentru cp aveam alte priorități

ci pentru că e-n natura lucrurilor

ca fii să se contreze cu tații

acum nu mă mai grăbesc

împing mașina încet

și încerc să-i ascult sfaturile

însă huruitul motorului

îi acoperă vocea

de sub pământ

Andrei Mocuța, Portret al artistului după moarte, 2020, ed. Universității de Vest, pag. 83

Cartea e împărțită în mai multe părți cu sonoritate personală și cu un soi de double entendre, fiecare fiind parcă o prezentare a unui moment sau sentiment important din viața & evoluția autorului. Poetul face o expunere treptată și tematică: mai întâi ne vorbește despre fotbal și poezie, apoi despre rezistența pe hârtie, continuând cu niște vorbe despre anul “douăzeci douăzeci” și tot mergând așa tematic până încheie cu “portret al artistului după moarte.” Deși unele dintre poeme nu sunt despre tată și pierderea lui, ci doar despre, să zicem, fotbal, poezie, arta de a scrie, momente cu iubita, ficționalizări aproape serioase care sugerează un soi de metafore (ca Erou în pijama), mi se pare totuși că toate vor să ducă în aceeași direcție. Fiecare rememorare și prezentare, chiar dacă nu îl are în centru pe tată, o să ducă la acesta. Nu direct, ci aproape ca o consecință. Luate astfel, ca un întreg, cred că poemele conturează o carte foarte bună. Poeziile care vorbesc despre altceva sunt cumva o țesătură fină care mie-mi spune: “acesta sunt eu, de aici vin toate astea.” Și e bine.

Totodată mărturisesc că poemele cu & despre fotbal m-au atras cel mai puțin, probabil din pricina lipsei mele acute de interes pentru urmărirea jocurilor sportive (desigur, asta e o lacună a mea, nu un reproș adus cărții), luate separat, aceste poeme nu m-ar atrage deloc. Însă puse în contextul cărții, pot spune că au devenit interesante și pentru mine. Preferatele mele rămân însă cele despre tată și însemnătatea acestuia, toate acele mici și mari momente care îi construiesc discursul pe care nu-l simt deloc înadins înduioșător. M-am gândit mult la poemul lui Dumitru Crudu din “Vaci ale Domnului,” Bicicleta aia fără frâne (pe care vi l-am și citit, se poate asculta pe Youtube). Mi se pare că există în ambele cadre o candoare fantastică și o sinceritate pe măsură, aceste intenții genuine (care nu-s deloc intenții!) și care duc de la sine la un sentiment de înduioșare autentică. Robert Șerban notează pe coperta 4:

“Nu mi se întâmplă des să citesc o carte de poezie și, la un moment dat, să nu mai văd literele din cauza lacrimilor ce-mi umplu ochii. (…) Poate că m-a emoționat prezența Suferinței și a Morții, atât de firească, încât, inițial, mi-a venit să le salut pe cele două cu entuziasm, ca pe două cunoscute. Doar că ele nu sunt numai în trecere prin cartea lui Andrei, nu sunt pasagere, ci au lucrat și lucrează imperturbabile, eficiente. Lasă urme ce nu se mai șterg. Și scriu laolaltă cu tânărul poet.”

Robert Șerban, coperta 4, Portret al artistului după moarte, ed. Universității de Vest, 2020

M-am simțit foarte aproape de vorbele lui Robert Șerban, cu toate că de cartea aceasta nu mă apropii cu un sentiment de identitate — întrucât și experiențele și persoanele sunt diferite, însă cumva mi se pare că Mocuța scrie o carte de poezie fără timp și spațiu, deși este plină de elemente care o ancorează într-o anumită zonă, rămâne cumva atemporală. Pentru că durerea & iubirea au calitatea aceasta de se mișca și oglindi și fără context concret și spațializare congruentă. M-a înduioșat sinceritatea și transparența prezente în poemele acestea, modul blând în care a decis să expună relația cu tatăl și, mai ales, curajul de a vorbi despre dor în această manieră. De asemenea, am rezonat tare cu pasajele despre scris & poezie, precum și cu toate acele interludii cu personaje din diverse opere (sau cu operele în sine). Mă mișc și eu într-o lume a cititului, așa cum o face și Mocuța (desigur, din cadre diferite întrucât acesta este și profesor de română & franceză, redactor și doctor în Filologie). Însă când ești în proximitatea cuiva care îndrăgește cititul și-l cunoști tocmai prin scriitura sa, trăiești o experiență foarte plăcută. Și în acest cadru mi se pare că se întâlnesc foarte bine și cele două personaje, tată și fiu, acolo unde cititul & scrisul a fost întotdeauna o punte între ei și pară să rămână chiar și după moarte.

DOUĂ INIMI

am visat că am două inimi

a mea

și a tatălui meu

dimineața m-am prezentat

degrabă

la cardiolog

a confirmat existența lor

și mi-a atras atenția

că una din ele bate mai încet

probabil cea a tatălui meu

e mai leneșă

nu mi-a prescris nimic

pentru că n-are

ce să mi se întâmple

am luxul de a muri o dată

și tot aș mai rămâne

cu o inimă

nu e ușor să trăiești cu două inimi

uneori și una e prea mult

dar a fost cea mai intimă legătură

prin care i-am putut simți

vreodată pulsul

când inima tatălui meu

a încetat să bată

s-a făcut liniște

Andrei Mocuța, Portret al aristului după moarte, p. 81-82, ed. Universității de Vest, 2020

M-a bucurat întâlnira cu tatăl din cartea aceasta și m-a făcut curioasă să-l citesc (pentru că Gheorghe Mocuța a fost la rândul său, printre altele, poet). Cred că Andrei Mocuța a scris nu doar o carte de poezie foarte bună & înduioșătoare, de care nu te vei dezlipi ușor, dar a reușit și să îi ofere un anumit tip de existență tatălui său (tot atemporal, dar cu conotații cât se poate de pozitive), de aceea acest Portret al artistului după moarte este unul reușit și cât se poate de emoționant.

Mulțumesc pentru această carte, Andrei. Mi-a făcut atât de bine.

A apărut în 2020 la Editura Universității de Vest, Timișoara, în ediția Agora și poate fi cumpărată de pe librarie.net.