Papagalul lui Flaubert

Vă scriam zilele trecute despre o carte de-a lui Barnes, Before She Met MeAstăzi nu mi-e atât de ușor să vă vorbesc simplu despre o altă carte a lui. De fapt, cum poți să vorbești despre Flaubert’s Parrot, despre cartea lui zic, nu despre papagalul lui Flaubert -deși, în definitiv, merge afirmația pentru ambele situații. Cum poți, zic, să vorbești pur și simplu despre cartea aceasta fără să te împiedici? Și nu în modul acela drăgălaș, simpatic, amuzant. Nope, the bad kind.

Așa că nu o să vorbesc despre cartea lui Barnes. N-am cum.

O să vorbesc despre mine citind cartea lui Barnes. Are mai mult sens.

I. A fost odată ca niciodată un scriitor francez epileptic, Gustave Flaubert. Și a mai fost odată ca niciodată, în alt secol, un scriitor englez Julian Barnes. Și după ce s-au întâlnit, sau mai degrabă ultimul l-a întâlnit pe primul, ceva metaliterar s-a întâmplat. G. Braithwaite a plecat în căutarea și disecarea (metaforică și gentilă, desigur), a papagalului lui Flaubert. Atât despre carte.

II. Despre mine citind această carte. Nu am fost surprinsă. O fi vorba aceea, la pomul lăudat să nu te duci cu sacul: eu m-am dus cu sacul – de plăcere, știam despre ce pom va fi vorba. Și totuși, nu mă așteptam ca pe la mijlocul cărții să-mi dau seama că citind, am pierdut multe. Nu trebuia să câștig citind? Desigur, am câștigat, dar am pierdut atâtea referințe că-mi venea să ridic pălăria către domnul Barnes, poate să-i fac și cu ochiul, poate să-i zic și, ahei, șmecherule, d’ăsta mi-ești! Nu mi-aș permite, dar înțelegeți efuziunea.

III. Să dau un exemplu: What a curious idea of literature you do have. Is your PhD from Bucharest?

IV. Anul morții lui Ricardo Reiss era cea mai metaliterară carte pe care o citisem (din mai multe puncte de vedere), acum va trebui să o pun pe lista ‘celor mai’ și pe aceasta. Și aș putea să notez: în special capitolul 13. G. Braithwaite este un doctor englez bătrân obsedat de Flaubert și cu o poveste pe care o afli și o înțelegi mai bine în capitolul 13. Dar este doar o scuză. Nu, nu este doar o scuză, nu este nici măcar Scuza. Cum spune Barnes, sau mai degrabă G. Braithwaite, cărțile ne spun și ‘pentru că’-ul, viața însă nu. Asta e diferența. Și faptul că viața noastră e despre noi, cărțile sunt despre alții. Afirmațiile astea sunt cu atât mai intense și ironice cu cât pricepi că Barnes le amestecă în așa fel încât e imposibil să evadezi; bineînțeles, nu tu, ci așa… un meta-tu.

V. Barnes este bun cu cuvintele, dar nu în modul acela clasic, cu stil, cu fiecare propoziție care te cuprinde (mă rog, poate că avea câte ceva de zis în direcția asta despre Flaubert). Barnes atacă când nu te aștepți. Descrie ceva care te atinge sau nu, dar apoi formulează ceva pe cât se poate de simplu într-un fel neașteptat… și cel mai adesea, tulburător prin simplitatea sa. Iată și motivul pentru care nu l-aș citi în traducere. Iată o propoziție ilustrativă, The truth was not recorded urmată în foarte de-aproape de What happened to the dog was not recorded. Mi-au lăcrimat ochii, că de fel ăia lăcrimează. Este o carte despre Flaubert -și despre opera sa, dar nu numai. Este o carte despre viață și literatură în același timp și, citind, nu am putut să nu fiu aruncată și eu într-un univers metaliterar și să trec printr-o mie și una de stări. Nu puteam să pun degetul pe nimic, nu pentru că este inconsecvent sau inconsistent, nici vorbă. Ci pentru că este vorba despre o stare; îndeaproape alergată de incapacitatea de a vorbi coerent despre această carte.

VI. Damn, un cuvânt scăpat printre buze după ce termini capitolul 13.

VII. Dacă recomand această carte? Aș pune problema altfel… 

(1) îți place Flaubert, atunci trebuie să citești cartea lui Barnes;

(2) nu îți place Flaubert, atunci trebuie să citești cartea lui Barnes;

(3) Flaubert ți-e indiferent, atunci trebuie să citești cartea lui Barnes;

(4) habar ai cine e Flaubear ăsta, deci ai putea să citești cartea lui Barnes.

De ce? 

VIII. Pentru că toată cartea este și nu este în același timp despre Flaubert, și chiar dacă ar fi doar despre Flaubert (pe care să zicem că-l detești, sau opera lui, sau ambele), tot ar fi distractiv s-o citești. Distractiv. AHAHAHA. I will let that there. Keep the napkins close though.

PS: Lecturi care te-ar ajuta: Madame Bovary și Un coeur simple. De Flaubert, evident.

PS2: Ai ghicit, acele cărți le-am citit (și) eu de Flaubert. 😀

PS3: Da, punctul III se referă la Cioran. O referință pe care inițial am pierdut-o. Deși era evidentă. Nu?

please share if you liked it
0

One comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
To prove you're a person (not a spam script), type the security word shown in the picture. Click on the picture to hear an audio file of the word.
Anti-spam image