dă-i o șansă lui Flaubert

Pe măsură ce înaintăm în vârstă, am vaga impresie că ne e din ce în ce mai dificil să acceptăm diverse lucruri (oricare ar fi acele lucruri) și ne transformăm în niște filfizoni cu pretenții și principii. Îmi amintesc de un anumit moment din adolescența mea când mă lăudam cu capacitatea mea ultra morală folosind replici de tipul, ”eu am principii.” Ete, da.

Este foarte bine să ai un cod moral și să îți asumi responsabilități (de fapt, mie mi se pare esențial). Dar aici vorbesc despre altceva, vorbesc despre capacitatea noastră ca oameni adulți de a ieși din zona noastră de confort. And, damn, that’s hard. Știi că este greu atunci când vezi niște adolescenți pe stradă și te irită sau când comportamentul lor ți se pare obositor, gălăgios. Damn, o să îți zici, am îmbătrânit. Și se poate că este adevărat.

Dar de ce trebuie ca, odată ce înaintăm în vârstă, să ne fie frică să ne asumăm anumite riscuri și să încercăm lucruri noi? Comandăm același fel de mâncare la restaurant, bem aceeași băutură, dormim pe burtă sau pe spate și nu altfel, nu suportăm să ni se zică pe numele/porecla dintr-o copilărie pămpăloaie, nu mai citim cărți de Flaubert pentru că nu ne-a plăcut Madame Bovary…

Oh, da, aici pare-se că voiam să ajung. La mine multe lucruri se rezumă și la cărți. Poate pentru că nu îmi pot imagina existența mea fără cărți și fără citit. De aceea nici nu pot înțelege foarte bine de ce unii oameni nu citesc nimic niciodată. Nu am nimic cu ei. Doar că îmi pare rău că pierd un lucru atât de fabulos, atât de minunat. Care ar putea să îi salveze. Sau nu. Hey, nu poți să ceri cărților să facă minuni. Chiar dacă o fac. Cred că mă transform în Senor Sempere (vezi seria Cimitirul cărților pierdute de Zafon. Sau citește-o direct, nu mă crede pe cuvânt. O să scriu despre asta altădată, sper).

Când eram în liceu am citit Madame Bovary și nu am apreciat prea tare cartea. Pe șleau spus, mi se părea foarte plicticoasă și subiectul banal. Mi-a luat câțiva ani să înțeleg că nu este chiar așa și că atacam în punctul greșit. I-am mai dat o șansă de curând lui Flaubert pentru că voiam să citesc cartea lui Barnes despre el (Papagalul lui Flaubert, vezi aici despre asta, o recomand în mod sigur și neechivoc). Cartea lui Gustave,Un coeur simple, este o carte tristă, dar frumoasă și cu mult mai ”morală” am putea spune (în sensul ăla tradițional sau clasic, în sensul ăla lipsit de desfrău și imoralitate și încurajarea unor simțăminte care ies din normele normalului social -da, zic astfel intenționat).

Dar, ca să fiu complet sinceră, am început de abia acum să îl apreciez pe Flaubert și să îi înțeleg mai bine entuziasmul lui Barnes față de acesta. Am citit de curând Memoriile unui nebun. Noiembrie și parcă am zărit puțin în ‘sufletul’ lui Flaubert. Nu știu prea bine ce înseamnă asta, nici nu mă interesează. Cert este că m-a cucerit și prin stil, de astă dată. Nu mă așteptam -deloc chiar. După ce am citit Un coeur simple am avut chef să mai citesc ceva de el, să îl explorez un pic mai mult. Mai mult din întâmplare am decis să răsfoiesc cartea aceasta și i-am dat așa zisa și importanta, minunata, dificila Șansă. Mă bucur că am făcut-o. Mă bucur că am ieșit din zona mea de confort și din prejudecata mea cu privire la Flaubert. Mă bucur că nu m-am luat după sinele meu trecut care tot spunea că nu, nu, și nu, Flaubert este plicticos, nu ai de ce să mai citești ceva scris de el, vreodată! Mă bucur că de această dată nu m-am dovedit a fi acel adult rigid care comandă aceeași porție de cartofi prăjiți cu piept de pui pentru că îi e teamă să încerce un fel nou sau știe, cu o certitudine aproape banală, că doar acest fel de mâncare n-are cum să-l strice nimeni, niciodată, la nici un restaurant -nu suficient de tare cât să nu mai fie mâncabil. Sunt șocată câteodată că am devenit și eu acel adult, cel puțin câteodată… Mă bucur că mi-am dat o șansă să risc.

Nu credeam că Flaubert va putea să mă mai surprindă sau că o să îmi placă atât de tare -nu acum, nu în acest punct. Mă face să cred că trebuie să dau șanse și altor scriitori care nu mi-au plăcut prea tare în trecut și despre care afirm diverse lucruri cu o vehemență de speriat. Încă încerc să mă dumiresc și cu Fitzgerald, cine știe, poate peste ceva ani o să ajung să spun și despre el lucruri mai pozitive. Cam sălbatică și schimbăreață firea asta a cititorului care nu poate rămâne complet fidel. Mi-e frică să nu-mi displacă acum autori pe care cu ani în urmă i-am îndrăgit (prea mult ca să am curaj să-i încerc din nou dacă există și cea mai mică urmă de îndoială în privința aceasta).

Dar să nu vorbim despre lașitatea mea ca cititor.

Să vorbim despre cât de curajoasă am fost când i-am oferit o mare șansă lui Flaubert. Complet datorită lui A. și recomandărilor sale minunate. Și datorită lui Barnes, totodată, pentru că voiam să îi înțeleg mai bine pledoaria despre Flaubert. O fac retrospectiv, pentru că citind astă autobiografie a șugubățului Gustave, înțeleg mai bine și ‘fascinația’ lui Barnes față de acesta.

Așa că, da, încercați, ieșiți din zona de confort și mai dați o șansă câte unui autor din când în când. S-ar putea să fiți surprinși. Nu credeam eu că o să ajung să vorbesc într-o notă atât de pozitivă despre Flaubert. Obișnuiam să spun că înțeleg de ce este un scriitor atât de important, însă că pe mine mă plictisește într-un mod teribil. Nu mai pot afirma același lucru acum. De fapt, cred că există șanse să apreciez până și stilistica romanului cu Madama Emma. Cine știe? Poate ajung și să simpatizez cu drăguța de ea (nici o șansă, îmi zice prejudecata din capul meu; zâmbesc, că ce să fac altceva?!)

Memoriile unui Nebun. Noiembrie de G. Flaubert.

Recomand cu încredere. Și neîncredere. Nu mă credeți pe cuvânt, sunt și eu șugubeață. Răsfoiți :).

please share if you liked it
0

Studentă la Facultatea de Filosofie. Sunt convinsă că de multe ori mari părți din filosofia lui Nietzsche nu se înțeleg. Dar pe blog vorbesc despre orice. Câteodată îl prefer pe Dostoievski, chiar dacă și Kafka mă fascinează (totuși, mă sperie absurdul lui, cred că prefer anxietatea absurdului lui Beckett). La final de program, Jose Saramago rămâne autorul favorit -din ultimii 2-3 ani, aș zice. Și totuși…
Îmi place poezia japoneză, scriu versuri alandala, mă fascinează limbile străine. Îmi plac câinii, vinul, plimbările, toamna, anime, manga. Evident, cărțile, scrisul, și tot ce reprezintă Creativitate și Fascinație. Una dintre cărțile mele preferate este Satyriconul lui Petroniu. Manga ‘Kyou kara ore wa’, iar anime 5cm per seconds (pentru că imaginația și creativitatea lui Makoto Shinkai lovește fix unde trebuie).
Sunt mamă. Adesea nu dorm și nu am timp de nimic.
Iar aici scriu despre tot ce mă reprezintă și ce nu. Imaginar sau nu. Ficțiune sau nu. Viața e trecătoare, dar cum ar zice Kobayashi Issa, „și totuși, și totuși”

Posted in: recenzii

One comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
To prove you're a person (not a spam script), type the security word shown in the picture. Click on the picture to hear an audio file of the word.
Anti-spam image