Before she met me

Am citit o carte de curând care nu prea mi-a plăcut, Before She Met Me a lui Julian Barnes. O să mă întrebați, dar de ce ai mai citit-o? parcă renunțasei să îți pierzi timpul cu lecturi care nu-ți plac? 

Răspund ușor…

În primul rând pentru că nu mi-am dat seama de la început că nu prea-mi place.

În al doilea rând pentru că tema mi s-a părut totuși interesantă.

În al treilea rând pentru că eram curioasă cât de stupid va deveni personajul principal masculin.

Și în al patrulea rând pentru că nu pot renunța așa ușor la a termina o carte când am parcurs un sfert, jumate, apoi chiar trei sferturi din ea.

Cu alte cuvinte, trebuia să o termin, altfel aveam coșmaruri.

Am mai citit de Barnes The Sense of an Ending care mi-a plăcut foarte mult -și despre aceasta poate am să vorbesc într-o zi pentru că jonglează iar cu o temă interesantă. Posibil să fie o trăsătură recurentă în lucrările lui Barnes -nu pot să știu cu certitudine dat fiind că nu am citit suficiente cărți de-ale sale. În orice caz, pare să abordeze teme care țin de temporalitate și memorie și se folosește de personaje pentru reprezentare -de perspectiva și de viziunea și de MEMORIA personajelor sale! Ceea ce, dați-mi voi sau nu-mi dați, este strigător la cer! Asta îi și face cărțile interesante. De asta a și trebuit să citesc o carte care, de fapt, nu îmi plăcea.

Personajele nu-mi plăceau și nu stilul în sine, ci timpul în care erau aruncate personajele și preocupările lor, și acea alură cumva americană (culmea culmilor!) a superficialității și a unei absențe aproape grosolane a oricărei esențe/spiritualități cu sens. Cu alte cuvinte, mi se par nu doar aruncați și ancorați în mundaneitate ( (ca să vezi, tocmai cu Heidegger am eu treabă!), ci și pseudo-impliacați în ființare. Din acest punct de vedere, îmi amintește de Fitzgerald. Din același motiv nu-mi place nici Fitzgerald, deși tot încerc să-i dau șanse. Doar unul dintre personaje îmi pare că își asumă ceva (Ann), dar e plicticoasă și fără prea mare importanță. Și oricum ce își asumă e însăși mundaneitatea și nimic mai mult, măcar nu are pretenții. Ea este doar un simbol, poate că de aceea este și anostă și totodată nu enervează.  În schimb personajul principal masculin care ar fi trebuit să facă fix același lucru ca și ea, jonglează cu memoria și cu timpul și suferă din cauza asta. E o vorbă prin Teleorman, aș vrea să i-o adresez lui Graham Hendrick: BĂ, MĂ LAȘI?!

Totuși, tema.

Before She Met Me are în centru un personaj masculin, Graham Hendrick ,care divorțează de muierea de toate zilele ca să se însoare cu amanta sa (până aici, NIMIC ieșit din comun și, de fapt, chiar neimportant). După o perioadă de dragoste și blablabla-uri plicticoase (cum zicea Tolstoi că toate familiile fericite îs cam la fel, da’ numa alea nefericite sunt în felul lor), apar și problemele. Ca să vedeți de ce se obsedează Graham… pauză, nu râdeți, de trecutul noii sale neveste. Adicătelea, cu câți a fost, unde a fost, de ce a fost… Îl obsedează într-atât încât, această doamnă fiind fostă actriță, se duce să îi vizioneze de n ori la rând filme (de altfel, extrem de proaste… înțelegi cât de jenant?) în care ea a jucat cu diverși domni. Nu mai povestesc ce se întâmplă pentru că acțiunea în sine e de fapt destul de banală. Ce este interesant este obsesia lui cu trecutul lui Ann: pentru că nu o mai poate vedea altfel decât prin prisma acelui trecut și suferă în mod autentic (și când spun în mod autentic, I really fucking mean it, ceea ce-l face și mai plictisitor pentru că, really, Graham, nobody wants to see you suffering, it’s boring, uninteresting, and completely plain. Și îi mai lipsește și un caracter genuin al spiritualității, deci suferă în mod autentic și mundan, dar în nici un caz ‘profund’ sau ‘interesant’ sau ‘înfloritor’).

Însă este interesantă obsesia lui cu trecutul. Într-atât încât îi ghidează fiecare pas, fiecare decizie, fiecare gând: vede prin lentilele trecutului. Îl obsedează într-atât încât prezentul fără acel trecut (din care el nu a făcut parte și pe care îl cunoaște în cel mai relativ mod posibil) nu poate exista. Și când zic că nu poate exista, zic că el nu mai poate vedea altfel. Toată povestea este ghidată de perspectiva lui Graham asupra timpului și asupra propriei sale memorii: își însușește pseudo-amintirile despre iubiții trecuți ai neveste-si și lasă acele fantome să-l ghideze până în măduva oaselor.

You’re thinkin’, what a loser. And he is, too. Dar asta face cartea interesantă. Pentru că obsesia lui este nu doar strigătoare la cer (iar folosesc expresia asta, ce-o fi cu mine?!) dar este și reală. Pentru că oamenii fac adesea asta. E bun Barnes, cu cartea lui care nu mi-a plăcut, știe cum lucrează ființa asta numită om și o exploatează fără rușine în operele sale, dând naștere unor personaje pe care vrei să le bați cu bâta -la tine mă uit, Tony Webster! (The Sense of an Ending)

Cartea asta nu mi-a plăcut, dar o recunosc ca fiind interesantă în ceea ce privește tema, și apoi am un soi de admirație pentru Barnes. O fi el underrated sau overrated, nu știu, nu m-am documentat (las judecățile de valoare absolute pentru altcineva… for now :D), dar eu cred că știe cum să manipuleze malefic niște personaje în a stârni diverse sentimente, furii, și altele prin poveștile sale.

Cum ziceam și în alte dăți, asta-i puterea cuvântului.

Cu alte cuvinte, n-aș recomanda în mod special Before She Met Me, dar l-aș recomanda pe Barnes. Le-aș recomanda cititorilor mei să nu fie ca Graham Hendrick. De fapt, vă implor să nu fiți ca el, și nici măcar nu mă refer la faptul că era un tip deosebit de plictisitor. Mă refer doar la privirea lui către trecut. Nu, nu doar privirea, ci însușirea unei pseudo-realități care i-a ghidat existența. Vreau doar să adaug: e trist, trist, trist, trist, foarte trist să fii așa. Ce este în spate nu este viață, nici amintire reală, ce este în spate este ce vrei tu să fie, chit că nu-ți dai seama, și din cauza asta e și periculos.

Poate că între timp dau și ghioceii. Nu știu cum o fi la voi, dar când am ieșit ultima oară din casă azi, de dimineață, se simțeau pe puțin -12grade. Dacă aș fi făcut și eu ca Graham și-mi imaginam că erau 19 grade ca sâmbătă și ieșeam din casă folosindu-mă în mod genuin de acest considerent… apăi, nu m-aș fi văzut bine.

Până data viitoare, voi ce mai citiți? 🙂

PS: Și DA, pute a postmodernism.

PS2: DA 2, îmi place asta.

One Comment

  1. Pingback:Papagalul lui Flaubert | de vorbă cu sine

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *