Despre citit și despre o carte

Știți personajele acelea care își pun o carte în geantă/buzunar oriunde merg? Am fost la Praga de curând într-un weekend și în rucsacul meu cu necesare pentru două zile, mai mult gol decât plin, era și-o carte (ceva povestiri scurte de Alberto Moravio, ăl’ de-a scris Ciociara). Pe lângă kindle-ul cu n cărți și două chiar special încărcate cu ocazia excursiei. Când l-am întrebat pe i. cam ce ar trebui să am la mine, mi-a spus din capul locului să-mi iau doar kindle-ul. La final de program, când îi arăt că mi-am făcut băgăjelul, îi zic c-am strecurat și o carte acolo. Una mică, ușoară. Just in case… (spoiler: am citit din ea în aeroport).

Continue Reading “Despre citit și despre o carte”
please share if you liked it
0

dă-i o șansă lui Flaubert

Pe măsură ce înaintăm în vârstă, am vaga impresie că ne e din ce în ce mai dificil să acceptăm diverse lucruri (oricare ar fi acele lucruri) și ne transformăm în niște filfizoni cu pretenții și principii. Îmi amintesc de un anumit moment din adolescența mea când mă lăudam cu capacitatea mea ultra morală folosind replici de tipul, ”eu am principii.” Ete, da.

Este foarte bine să ai un cod moral și să îți asumi responsabilități (de fapt, mie mi se pare esențial). Dar aici vorbesc despre altceva, vorbesc despre capacitatea noastră ca oameni adulți de a ieși din zona noastră de confort. And, damn, that’s hard. Știi că este greu atunci când vezi niște adolescenți pe stradă și te irită sau când comportamentul lor ți se pare obositor, gălăgios. Damn, o să îți zici, am îmbătrânit. Și se poate că este adevărat.

Continue Reading “dă-i o șansă lui Flaubert”

please share if you liked it
0

retrospectivă literară 2017


Târzie, dar există.

Nu o să fac un top al cărților favorite din anul precedent. O să procedez altfel de data aceasta. O să menționez câte o carte care mi-a plăcut dintr-un anumit (chiar anumit*) punct de vedere. Continue Reading “retrospectivă literară 2017”

please share if you liked it
0

Papagalul lui Flaubert

Vă scriam zilele trecute despre o carte de-a lui Barnes, Before She Met MeAstăzi nu mi-e atât de ușor să vă vorbesc simplu despre o altă carte a lui. De fapt, cum poți să vorbești despre Flaubert’s Parrot, despre cartea lui zic, nu despre papagalul lui Flaubert -deși, în definitiv, merge afirmația pentru ambele situații. Cum poți, zic, să vorbești pur și simplu despre cartea aceasta fără să te împiedici? Și nu în modul acela drăgălaș, simpatic, amuzant. Nope, the bad kind.

Continue Reading “Papagalul lui Flaubert”

please share if you liked it
0

Before she met me

Am citit o carte de curând care nu prea mi-a plăcut, Before She Met Me a lui Julian Barnes. O să mă întrebați, dar de ce ai mai citit-o? parcă renunțasei să îți pierzi timpul cu lecturi care nu-ți plac? 

Răspund ușor… Continue Reading “Before she met me”

please share if you liked it
0

apropo de Steinbeck

Să vă povestesc. Continue Reading “apropo de Steinbeck”

please share if you liked it
0

preludiu la ‘de ce să citești’

Mie-mi place să citesc.

Când eram copil mic-mic, îmi plăceau doar basmele. Îmi plăcea să scriu compuneri, poezii siropoase, basme. Bălării. Citeam din cărticica aia semnată de Petre Ispirescu până mă săturam; nu mă săturam niciodată. De asta și de Legendele Olimpului. Fiecare cu fanteziile lui. La un moment dat, citeam tot felul de prostii romantico-erotice. Îmi plăceau. Târziu am început să citesc ”literatură bună” (m-am îndrăgostit și eu de Dostoievski, Kafka, etc, ca tot omu’). Într-o vară din adolescența mea netulburată, aveam insomnii, mi-era frică să dorm și stăteam să citesc poezii noaptea. Într-o perioadă încărcată emoțional, am citit Cum să uiți o femeie de Lungu care nu avea nici o legătură cu nimic din ce trăiam eu atunci. Dar mi-a plăcut. O profesoară la care țin mult, din liceu, mi-a spus că Numele Trandafirului  nu ar fi o carte pe care o displace în mod particular, dar că o asociază cu ceva (probabil) neplăcut din trecut. Poate o perioadă grea. Pentru mine, până acum, toate lecturile au însemnat ceva. Și sunt sigură că pentru oricine a fost la fel.

Continue Reading “preludiu la ‘de ce să citești’”

please share if you liked it
0

gusturile literare se schimba

Nu mi-a plăcut deloc The Great Gatsby în liceu. Nu spun ”nu prea mi-a plăcut” sau ”mi-a venit greu să îndrăgesc cartea asta”. Nu, pur și simplu nu mi-a plăcut cartea – după ce am terminat-o am rămas cu un gust amar, jignind opera prin mai multe forme… stilistice… deja uitate. În orice caz, aș zice că pe atunci mi-a lăsat un gust amar (nu pentru că m-aș fi gândit pe atunci că mi-aș pierde cumva timpul citind ceva ce la sfârșit mi-a displăcut, ci pentru că -îmi dau seama acum- nu reușeam să înțeleg deloc personajul principal). Cred că toată ura mea pentru roman s-a născut din neputința înțelegerii personajului principal – în orice caz, ce e cert este faptul că NU MI-A PLĂCUT sub nici o formă romanul și am rămas cu aceeași impresie (de altfel rigidă) până zilele trecute.

Până zilele trecute am repetat în mai multe rânduri și la ocazii diferite că nu mi-a plăcut The Great Gatsby și că nu înțeleg (sub nici un chip, sub nici o formă, se înțelege) ce poate fi de plăcut la opera aceasta. Relatez acestea pentru a putea fi înțeleasă mai ușor continuarea – am combătut orice posibilitate de apreciere, sinceră sau mincinoasă, pentru Gatsby sau Fitzgerald -așa, dintr-o prejudecată formată inconștient, mi-am petrecut mai mulți ani trăind într-o rigiditate literară absurdă (sper eu că nu din foarte multe puncte de vedere, deși o greșeală asemănătoare am făcut-o și față de Tolstoi și Anna Karennina, pe care am îndreptat-o cu un an, poate doi în urmă).

Acum câteva săptămâni m-am plimbat câteva ore printr-o librărie și am cumpărat câteva cărți -întâmplător am găsit și The Great Gatsby, precum și alte opere semnate de Fitzgerald (toate în engleză, la un preț foarte bun), și am decis să le cumpăr. Nu știu de ce am făcut-o, deși îmi declarasem în nenumărate rânduri disprețul față de acest tip de literatură -NU, bineînțeles că nu față de acest tip de literatură, ci pentru această literatură în particular. Am devenit, poate, mai puțin rigidă la un moment dat al vieții mele de cititoare (deși, într-adevăr, nu am fost niciodată rigidă, ci doar impulsivă, quick to judge, how they say). Cert este că am cumpărat operele și m-am dus liniștită acasă, aranjându-le în bibliotecă și promițându-le cu mai mult sau mai puțină căldură că le voi citi într-o zi… Și aici, o întâmplare amuzantă…

Zilele trecute mă uitam printre cărțile din bibliotecă – nu căutam să citesc nimic în mod particular, de fapt știam că nu aveam să citesc ceva, afară poate de niște rânduri/pagini/capitole ici și colo. Aveam chef doar să mă privesc cărțile și să le smotocesc puțin (probabil că așa zișii șoareci de bibliotecă vor înțelege ce vreau eu să spun aici /booksniffing is not only a hobby). Am dat și de Gatsby și am început să citesc (de ce? nu știi niciodată de ce -sau aproape niciodată). Am fost …cumva șocată să văd cât de mult mi-a plăcut prima pagină -m-a izbit. Când am citit în trecut romanul mi s-a părut plictisitor, agasant, enervant, aproape stupid – am decis cu aceeași furie și impulsivitate caracteristică mie că Fitzgerald poate să se ducă la naiba cu tot cu Gatsby-ul lui. Și totuși… zilele trecute am simțit o plăcere sinceră și nevinovată citind din cartea lui – mi s-au schimbat gusturile, m-am întrebat?

Știam de mult că gusturile literare se pot schimba – la fel și perspectivele. Totuși, îmi dau seama că ceea ce a generat disprețul meu față de Fitzgerald nu a fost în nici un caz prostul gust literar de altă dată (de parcă ar exista gust prost, bun sau deștept, e literatură… frumoasă sau… disperantă prin definiție). Nu era vorba aici despre schimbarea gusturilor literare, ci despre propria mea impulsivitate care creease, în fond, o confuzie grosolană. Pe de altă parte, îmi dau seama că am făcut aceeași greșeală cu Karennina lui Tolstoi, doar pentru că la jumătatea primului volum se descria detaliat și pasional cum unul din personaje cosea. M-a marcat atunci, nu mi-a plăcut sub nici o formă – astăzi când mă gândesc la scena respectivă, mi se pare fantastică. Așa că, ce s-a întâmplat acolo? a fost doar impulsivitate literară? subiectivism? sau pur și simplu, undeva pe drum, mi s-au schimbat gusturile?

Nu o să generalizez de data aceasta – o să vorbesc despre mine, totodată pentru a-mi lăsa puțin ego-centrismul să se desfășoare, dar mai degrabă pentru a nu arunca pe toți cititorii pasionați în aceeași oală. În fond, nimeni nu merită asta – suntem prea diferiți, mes chers.
Ceea ce mi s-a întâmplat, de-a lungul vieții, în procesul-relație citit-reacție, a fost un amestec interesant de impulsivitate, naivitate, incoerență și contradicție și, de ce nu, un subiectivism din care nu prea lesne voi ieși vreodată (nu știu dacă ar trebui, în orice caz) combinate cu schimbarea continuă de gust… n-o s-o numesc ”cizelare”, nu cred cu adevărat în acest lucru, decât la un anumit nivel, iar acesta nu-și are loc în postarea de astăzi. Am fost întotdeauna un cititor impulsiv, ca și un om impulsiv, ca și o persoană impulsivă, individ impulsiv, voce imulsivă, ființă impulsivă. Nu cred că acest lucru este în mod necesar rău -mai ales că acea impulsivitate subjugată, transformată adesea într-un calm imposibil este fascinantă. Totuși, poate să ducă la neînțelegeri – cum acum 4 ani nu mi-a plăcut o carte pe care astăzi s-ar putea să o ador?

De aceea poate că deși sunt impulsivă și ”quick to judge” când vine vorba despre o carte pe care de abia am citit-o, poate că ar trebui să mă gândesc de două, trei, patru ori înainte să arunc cu pietre în autor, operă, rânduri, poveste, personaje – existență, ficțiune, realitate. În orice caz, probabil că ar fi bine ca, deși trăind în aceeași schimbare continuă de gust, impulsivitate perpetuă și subiectivism entuziast, să iau o pauză în fascinația orbitoare creată de-o lectură și să mă gândesc DE CE  nu mi-a plăcut cu adevărat, care erau punctele slabe, ce m-a deranjat într-un mod atât de agresiv și puternic încât să mă facă să reneg buna existență a respectivelor opere. O decizie înțeleaptă -și, făcând acest lucru, atunci o să îmi dau seama care este diferența între reacțiile impulsive (și disprețul impulsiv care nu e întotdeauna dispreț) și reacțiile întemeiate, deși aparent nervoase, care conturează un dispreț deloc departe de adevăr. Astfel că atunci când vorbesc de Anna Karennina sau The Great Gatsby, nu pot să vorbesc despre ele ca și cum aș vorbi despre Nopțile fără Caterina, o colecție de povestiri scurte ale unui autor român oarecum obscur care mi-a indus, fără să vrea, dorința de a arunca opera pe geam.

E puțin halucinant cum acum am citit Tolstoi și mi-a plăcut la nebunie, cum voi face același lucru cu Fitzgerald și cum o să-mi doresc să-mi plesnesc gândurile, doar de nu s-ar materializa întotdeauna în expresii și reacții impulsive la adresa unor cărți care nu-s în nici un caz, fericitele nefericite, așa cum îndrăznesc eu să le numesc. Sunt cărți care mi-au plăcut și cărți care nu mi-au plăcut – dar nu mai este o surpriză acum faptul că s-ar putea ca unele din cărțile care cândva nu mi-au plăcut, să îmi placă astăzi. Nu este exclus să îmi schimb gusturile literare continuu -doar am spus mai sus că este o schimbare continuă. Și totuși, se vor întreba câteva persoane, cum poți să distingi astfel într-o carte bună sau rea? cum poți să știi? Nu poți să știi. După mine nici nu există cărți bune sau rele. Există cărți cu care te poți conecta și cărți cu care nu te poți conecta. Din această cauză s-ar putea ca astăzi să nu-ți placă Gatsby și peste zece ani să-ți placă. Nu știi niciodată ce se va întâmpla în adâncul ființei tale.
Pentru cei înfricoșați, totuși, aș adăuga că nu totul este ATÂT de relativ. Nu înseamnă că tot ceea ce ne-a plăcut vreodată o să se transforme într-o zi în cenușă – se poate, desigur… dar ceea ce voiam eu să spun este că deși o carte care ne-a plăcut acum 10, 20 de ani nu o să ne mai placă peste nu știu câți ani, acest lucru nu înseamnă că acea carte nu e bună (sau că nu a fost bună). Ce înseamnă, de fapt, este că nu ne mai putem conecta cu ceea ce spune cartea respectivă – și dacă nu ne mai putem conecta, înseamnă că nu o vom putea aprecia așa cum se cuvinte.

Și totuși, ca o precizare puțin acidă, există și cărți pe care nu le vom înghiți în nici un fel și NU vom fi ”quick to judge” atunci când vom dori să aruncăm respectiva operă pe fereastră. Există și anumite limite, din păcate imposibil de sesizat, de menționat coerent. Există niște limite ale propriilor noastre ființe care ne vor face să refuzăm cu îndârjire o operă pentru insuficiența ei (pentru toată viața, se poate, dacă limitele rămân aceleași)… fie că e vorba despre limite gramaticale, fie că este vorba de cele personale, principiale, stilistice – tot felul de limite, ele ne vor împiedica, consider eu, să oferim unor opere prezumția nevinovăției. Și de ce-ar trebui? În fond, doar nu ne vom putea conecta cu toate cărțile din lume? Ar însemna să facem acest lucru cu toate părerile -am deveni atât de contradictorii încât nu ne-am mai suporta; și totuși, ne conectăm și negativ cu unele opere -nu acestea sunt cele cărora nu le putem oferi prezumția nevinovăției… nu o putem oferi acelora cu care nu ne putem conecta în nici un fel, negativ sau pozitiv, acelora care ne lasă reci ca gheața și ne irită prin simpla insuficientă, incoerență (și orice altceva) a existenței lor.

Trist sau nu, frustrările tuturor cititorilor din lume – sau nu, cine sunt eu să vorbesc despre toți cititorii din lume…

please share if you liked it
0

Frica de a termina o carte

Printre cei care-au dezvoltat o oarecare pasiune pentru citit literatură, cred că vor fi mulți care vor înțelege următorul sentiment: frica de a termina o carte. Mi s-a întâmplat să experimentez acest sentiment de mai multe ori de-a lungul existenței mele de cititor autoproclamat: îmi venea să plâng doar gândindu-mă că se va termina și personajele respective mă vor părăsi. În această ultimă afirmare constă spaima îngrozitoare a cititorului captivat de-o lectură, image

PERSONAJELE MĂ VOR PĂRĂSI! CARTEA MĂ VA PĂRĂSI! Frica de a nu mai putea experimenta aceeași senzație, de a nu mai putea păstra în viața ta respectivul spațiu imaginar, trecerea crudă de la personajele tale favorite și realitatea lor mai mult sau mai puțin confortabilă, la realitatea ta sau, mai grav, la alte personaje… Mi s-a întâmplat cu multe cărți să simt această tristețe, frică, spaimă -cum vreți s-o numim, printre care Shogun, Jane Eyre, Cei trei muschetari, Winnetou, Howl’s Moving Castle, Mizerabilii, și tot așa.

Pentru ca o carte să-ți creeze senzația despre care am vorbit nu e deloc necesar ca respectiva lectură să creeze o atmosferă fericită, roz și lipsită de griji. Adesea nici măcar nu este vorba despre a ne imagina pe noi înșine în atmosfera respectivei lecturi, ci doar de a simpatiza, empatiza, de a ne conecta cu personajele, sentimentele lor, acțiunile lor -sau, cine știe, să le refuzi cu îndârjire. S-ar putea să detești toate personajele, ca ele să se comporte contrar tuturor principiilor și credințelor (adică opiniilor) tale și să ai în continuare același sentiment PENTRU CĂ E CARTEA AȘA DE BUNĂ, ÎNCÂT ȚI-E IMPOSIBIL SĂ TE OPREȘTI. Și totuși, nu știu dacă e și cazul altor cititori, te mai oprești. Pentru că dacă nu te oprești, ai să termini cartea respectivă astăzi și-ți vei lua la revedere prea devreme. Iar tu nu vrei asta -din contră, vrei să prelungești încântarea și entuziasmul resimțite în timpul unei lecturi atât de interesante, captivante, fascinante. Pauză, se înțelege că te zbați între două extreme: dorința de a citi în continuare și nevoia de a-ți prelungi prietenia cu respectiva lectură. Voi ce faceți în cazurile acestea?

Am vrut să scriu despre acest subiect pentru că adesea (dacă nu de cele mai multe ori) există un efect advers al acestei senzații, resimțite după terminarea unei anumite cărți… Este vorba despre NEPUTINȚA DE A CITI ALTCEVA o perioadă lungă de timp. Și atunci, CE FACI?
Am obsevat, cu deznădejde, că sunt adesea absolut incapabilă de a mă reapuca de orice altceva, și îmi petrec o parte din timp gândindu-mă la cartea și personajele de-abia dispărute din imediata mea apropiere. E frustrant, dar e un sentiment necesar. În această perioadă, deși nu mă pot apuca de nici o carte nouă, citesc articole, mă uit la filme, îmi găsesc alte ocupații din nou necesare pentru a mă depărți de cartea aceea și de a putea începe alta.

Recent mi s-a întâmplat acest lucru cu Tess D’Urbervilles de Hardy. Citită în engleză, am fost fascinată de frumusețea stilului, a construcției propozițiilor și a descriilor făcute de autor. Și dacă nu ar fi suficientă frumusețea stilului, și personajele erau bine construite, și evenimentele decurgeau cumva interesant (te mențineau atent și viu). Pe lângă toate acestea mai adăugăm și puterea sentimentelor personajelor, suferințelor, slabelor speranțe avute, a tragediei, neplăcerilor, și circumsntanțelor nefaste, nepredictibile și imposibil de evitat… Amestecând toate acestea cu fericirea de a citi o carte pe care îți doreai s-o citești de mult, cu plăcerea de a mai ploua ușor și afară, rămâi… Cu ochii paralizați pe text, cu mâinile care se vor mișca doar pentru a mai da o pagină.
Trebuie să recunosc, și cred că unii dintre voi veți fi de acord cu mine, e fascinant să citești în felul ăsta. Te gândești atunci că au o oarecare dreptate cei care zic că trebuie să citești doar cărți care te vor face să te simți cumva bucuros că le poți citi, că le-ai descoperit.

M-am trezit, aproape inconștient, plângându-mă cum că mai am cam 10-20 de pagini și termin cartea. TERMIN CARTEA… Mi s-a părut că toată tristețea, tot regretul posibil se năpustise asupra mea. Nu îmi imaginam cum se poate să termin deja cartea când am prelungit destul de mult citirea ei – ceea ce e, bineînțeles, absurd. Cârțile se termină – dar e cumva amuzant să te gândești că tu începi să plângi înainte ca lectura în sine să te facă să plângi (fiind tragică). Plângi, sau te smiorcăi (ca să nu exagerăm) că se termină cartea. Și atunci nu te mai poți opri – e apogeul lecturii, trebuie să continui, nu mai poți lăsa alea 10-20 de pagini pentru mâine, alea câteva ultime capitole. Sunt cruciale. Nu vrei să te părăsească cartea, dar trebuie să continui -trebuie, știi că trebuie, și totuși acest trebuie te face să te simți cumva trist. Pentru cei care privesc un cititor în acest stadiu al său de suferință, priveliștea este amuzantă. Știm si noi, cititorii, că poate fi amuzantă, dar nu avem cum să credem că e absurd să ne iubim cărțile și să ne simțim astfel. E crud, e imposibil de crud faptul că mai sunt câteva capitole și se termină cartea, dar nu mai ai cum sâ te opreși până ce n-ai citit ultima pagină, ultimul paragraf, ultima frază, ultima propoziție, ultimul cuvânt, ultima silabă, ultima literă, ultimul semn de punctuație.

Iar după ce se termină… Voi ce faceți după ce se termină?

Zilele trecute am zis cuiva că “maybe home is where you keep your books” și, fie că sună ciudat sau nu, eu când mă întorc la țară, unde îmi țin mica, insuficienta, momentan mult prea incompleta bibliotcă, merg să-mi văd cărțile. Îmi mai citesc titlurile, mai răsfoiesc câte-o carte și, să fiu sinceră, toate astea-mi dau un sentiment de “bine”. Mă simt placut, ma simt cumva în siguranță și fericită că pot să iau oricând cartea respectivă și să mă uit peste ea. Acum există ereader, Kindle, tablete – poți să-ți iei biblioteca unde vrei tu. Lucrul acesta mi se pare excepțional, și eu folosesc e-reader și mi se pare foarte util -sunt fericită că pot lua multe cărți cu mine și pot citi când vreau.

Și totuși, să-mi fie iertată ieșirea, n-am cum să compar un e reader cu paginle vechi ale unei cărți mirosite în anticariat. Nu pot să vărs lacrimi pe ecranul tabletei, dar pot să plâng pe paginile cărții, să las urme pe aceleași foi în care trăiesc nu știu ce personaje. Pentru mine, sentimentul e diferit -suferința despre care vorbeam mai devreme (de a termina o carte bună), se resimte altfel când plângi pe ultima pagină, când închizi ultima pagină a unei cărți vechi sau noi, decât atunci când apeși pe ecran. Poate-s ușor învechită, deși nu în întregime -îmi folosesc frecvent device-ul electronic pentru citit, dar când zic că acasă e unde-ți tii cărțile, vreau să zic că plăcerea pe care o ai să-ți revezi cărțile, să le poți răsfoi oricând, este asemănătoare cu sentimentul avut atunci când ajungi acasă după o zi grea. Unii ar zice… Neprețuit.

please share if you liked it
0