Maria Tănase. O fântână pe un drum secetos, Simona Antonescu

V-am spus în mai multe rânduri că îmi place tare de tot proiectul editurii Polirom cu biografiile romanțate, proiect coordonat de Adrian Botez. Am mai citit despre Steinhardt (Lavinia Bălulescu), Brâncuși (Moni Stănilă) și Caragiale (Bogdan Alexandru Stănescu) și acum vânez s-o cumpăr pe cea despre Nichita (de Bogdan Crețu) și o aștept cu nerăbdare pe cea despre Marin Preda (pe care înțeleg că o va scrie Bogdan Răileanu). De data aceasta am ajuns și la cea despre Maria Tănase scrisă de Simona Antonescu. E, de asemenea, și prima mea întâlnire cu autoarea. Colecția asta are multe de oferit, dar mai are și darul ăsta special de a te face, 1, curios tare cu privire la personajul despre care se scrie și 2, interesat de scriitorul care i-a dat viață. Până acum, niciuna nu m-a dezamăgit din punctul ăsta de vedere. Sunt curioasă să o mai citesc pe Simona Antonescu și s-o descopăr. Dar hai să ne întoarcem la Maria Tănase. O fântână pe un drum secetos (toate aceste titluri sunt atât de iscusit alese și narațiunea e atât de curgătoare încât te face să te întrebi dacă au mers toți autorii la o școală de scris biografii romanțate mișto, un fel de how to absolut extravagant, îmi place la nebunie).

Pe Maria Tănase o cunosc și eu așa cum o cunoaștem toți. Nu pot să ascult Cine iubește și lasă fără să lăcrimez un pic, am mai întâlnit-o ca personaj și în povestea lui Brâncuși unde are o prezență mai mult fugitivă. În această carte avem ocazia nu doar s-o întâlnim, ci chiar s-o observăm în detaliu, sunt scoase la suprafață tare fin anumite trăsături de caracter ale sale, un limbaj și mod de exprimare proprii (&credibile), dar mai ales dragostea pentru folclor, pentru cântecele bătrânești, vechi, pentru cântat, dar mai ales pentru acest har absolut fantastic de a “scoate durerea din oameni”. Pentru că Maria Tănase pe care ne-o prezintă Simona Antonescu nu cântă doar pentru a cânta, ci are această intenționalitate superbă, în parte nobilă, în parte absolut arogantă, de a scoate la suprafață lucrurile care dor, care-i frământă pe oameni. Să le vadă în suflet și să le spulbere măștile de pe chipuri. Așa cum ea însăși o zice la un moment dat, e ușor să-i faci să râdă pe oameni, adevărata dificultate e să le descoperi greutățile și acele sentimente care, sigur, dor, dar îi și definesc și abia asta le dă viață.

Un pasaj memorabil în acest sens este concertul ei de la Istanbul unde, după o primă apariție pe scenă, Maria Tănase se simte înfrântă de publicul de acolo: politicoși, au aplaudat fix de 5 ori, au rămas cu chipurile intacte și nimic nu părea a li se fi înfiripat în suflet, s-au distrat, dar n-au simțit. Așa că Maria Tănase bate străzile Istanbulului până găsește un cântăreț de-al lor de birt, învață de la el cântece vechi, cântecele oaselor, cum ar zice ea, acele lucruri care îi definesc pe ei și le cântă a doua oară pe scenă tulburându-i și aducându-i într-un final la viață. Pentru că, se pare, avea această putere fantastică de a trage seva din oameni, a-i fascina într-atât încât să devină vulnerabili în fața ei. Și cu asta prinde și ea mai multă forță în cântec. Cartea scrisă de Simona Antonescu mi s-a părut atât de vie, de parcă nu reușea să o cuprindă cu adevărat pe Maria Tănase care evada dintre pagini și mă emoționa chiar dacă nu-i auzeam glasul, chiar dacă nu-i vedeam îndârjirea de pe chip și ascuțimea privirii. A făcut o treabă tare bună aducând-o la viață astfel, crudă, dezgolită, tăioasă, cu o tandrețe și o dragoste față de celălalt neperturbabile, o femeie bună și tăioasă pe care nu mi-o voi mai putea imagina niciodată altfel.

E interesant și modul în care a ales Simona Antonescu să rupă cartea: în sens invers, începând cu anii 1940-1950 când era deja o cântăreață consacrată, interogată de Gestapo și suferindă după iubitul ei evreu deportat, Maurice Negre. Continuă cu anii 1934-1939, primii ei ani de artistă când încă încearcă să își facă un loc în această lume, încercările ei mărunte și decizia de a pleca val vârtej de la Teatrul “Cărăbuș” atunci când i se impune să poarte un costum în care-i mai mult dezbrăcată. În ultima parte, ne întoarcem cu ea în mahalaua Cărămidarilor pentru a-i pune mamei sale întrebarea anuală, Cum a fost, mamă, când m-am născut eu? unde aflăm mai multe chiar despre felul ei de a fi, pentru că-i cunoșteam deja rădăcinile care nu ne-au fost în niciun caz ascunse în acest parcurs. Avem de-a face cu Marie emoționantă, dură, o femeie pasională și iubitoare care dădea toți banii din buzunar atunci când se ducea la cântări, era mână largă și risipitoare, o femeie profund înrădăcinată în România și despre a cărei activitate de spion nu ne sunt dezvăluite prea multe, dar câte ceva parcă tot ne este sugerat pe alocuri.

… dar, desigur, aici avem de-a face doar cu un personaj pus într-o lumină atrăgătoare, defectele sunt prezentate mai mult într-o lumină pozitivă și nu se sapă prea mult în adâncimile caracterului. Avem ocazia să întâlnim o Maria Tănase (probabil) mai mult fictivă, dar absolut irezistibilă și care îți face mare poftă s-o cunoști și mai departe, să citești despre ea și să afli cine a fost cu adevărat. Dar de aceea se și numesc biografii romanțate, așa că nu cred că nevoie să fac neapărat precizarea asta. Cred că e marele merit al autoarei de a mă face curioasă cu privire la adevărata Maria Tănase, așa cum și Lavinia Bălulescu mi-a stârnit curiozitatea pentru Steinhardt. Așa că, desigur, aviz amatorilor, aveți mare grijă că s-ar putea să vă prindă în plasă cărțile astea. : )

Cred că a scris Simona Antonescu o carte tare atrăgătoare. Ca și celelalte cărți din colecție (din ce-am citit eu), e tare bine scrisă, te prinde, narațiunea curge, personajul e cât se poate de viu. M-a emoționat de câteva ori tocmai datorită acestui fel imperios de a fi al Mariei Tănase, așa cum ne-o prezintă autoarea. Are toate semnalmentele unei cărți de succes, antrenantă, rapidă, emoționantă, intrigantă, pune mâna pe tine și te ține acolo până termini, așa că v-o recomand.

O găsiți la editura Polirom și desigur cam prin toate librăriile.