Ce cald e! Stau și mă uit afară că îmi arde soarele iarba, mă uit și la creioanele colorate ale fiică-mii și la ceașca goală de cafea. Și-mi dau seama că nu o să pot să mă opresc, va trebui să vă scriu câteva cuvinte despre Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare. Pentru că mi-a plăcut atât de mult.

Îmi place de mor inițiativa acestei colecții de biografii romanțate pornită de editura Polirom. Am decis să propun la cartea lunii pe grupul The Modern Bookclub (cel mai fain grup de carte în română de pe Facebook) să citim una și s-a votat Brâncuși de Moni Stănilă. Zis și făcut. Mai citisem Steinhardt de Lavinia Bălulescu și speram, nu în secret, să găsesc tot ceva captivant.

Nu am fost deloc dezamăgită. Ba, din contră, m-a făcut să mă întreb dacă toate sunt scrise atât de mișto și, totodată, m-a făcut să admir și mai mult nu doar inițiativa, ci munca scriitorilor care au îndrăznit să se bage în proiectul ăsta. Nu mi se pare deloc ușor să sintetizezi istoria cuiva, să alegi ce e mai relevant, mai credibil și așa mai departe. Dar totodată poate și mai greu e să scrii atât de atractiv, concis, dar cumva foarte profund, să trasezi fix liniile care trebuie și să prinzi acolo și un cititor care nu știe nimic despre subiect. Mare lucru, tare greu, formidabil întreprins și în cartea asta.

În Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare, Moni Stănilă a reușit să mă prindă din primele pagini. Mi-am zis, ia uite, ia uite cât de fain e scrisă și m-a țintuit acolo. Nu știam, desigur, că urmează un roller coaster emoțional. Că o să mă amuz, că o să mă indignez, dar mai ales că o să mă înduioșez foarte devreme și o să mă atașez nu neapărat verosimil de acest Brâncuși pe care Moni Stănilă îl descrie atât de bine și prin cuvinte, dar mai ales prin legăturile și dialogurile cu ceilalți. N-am știut că o să lupt puțin cu lacrimile pe alocuri și că, în sfârșit, pe la pagina 163 înduioșarea o să câștige și o să-mi înțepe ochii. Cine știe, poate de la soare, dacă mijești ochii prea tare și lumina tot te orbește, îți dau lacrimile.

O recomand cu mare drag chiar celor care nu știu mare lucru despre Brâncuși, dar nu numai. Este foarte frumos scrisă, te prinde, se citește foarte repede și firul narativ nu te lasă să evadezi. Este foarte încărcată emoțional și nu am simțit-o pe nicăieri artificială. E o biografie romanțată foarte vie și care, câteodată, îți dă timp să te gândești dacă acesta a fost sau nu a fost cu adevărat Brâncuși. Și ai cam vrea să fi fost, ce e drept, pentru că este portretizat atât de, hmm, palpabil de Moni Stănilă încât ești căzut în capcană.

Acest Brâncuși nu e deloc perfect, dar tocmai de aceea e minunat și stai să îți construiești în minte tocmai imaginea mâinilor lui muncitoare, privirea poate cam șugubeață și barba deasă. Până și fiică mea a fost fascinată de desenul de pe copertă a lui “Tătăstâc Botușci” cum l-a denumit și ea tot cu afecțiune (personal side note: all in all, un real succes pentru că atunci când îi plac coperțile cărților pe care le citesc, mă îndeamnă chiar ea să mai citesc câte o pagină ca să poată s-o privească și mă întrebe obsesiv, de exemplu, ce face domnul Tătăstâc Botușci acolo pe carte?)

În orice caz, m-a purtat bine cartea asta și mă bucură nespus. Scrisă foarte bine, interesată cap-coadă, vie, ce să vă mai spun, trebuie s-o luați și s-o citiți.