Când moare inamicul cel mai bun (povestiri), Leonida Neamțu

Din când în când mai descopăr și eu câte un autor român despre care nu știam nimic — pe Leonida Neamțu l-am descoperit cu ocazia re-editării cărților sale la editura Pulbisol. Ador coperțile — sunt foarte vii și atrăgătoare (cu mare potențial de a atrage și un public mai tânăr). În cazul colecției de povestiri Când moare inamicul cel mai bun avem de-a face cu o copertă tare ochioasă și misterioasă, așa cum aflăm că și scria domnul Leonida Neamțu. Un pic ciudat, un pic misterios, cu un umor pe care și-l strecoară ca pe niște tentacule prin toată narațiunea. Intuiesc că are mare dreptate descrierea de pe copertă atunci când îl cataloghează drept un scriitor care scapă oricărui tip de încadrare literară. Mi se pare că și în aceste povestiri are tendința să îmbine mai multe genuri și tonuri, modelându-se cu mare ușurință și având o siguranță narativă pe care o invidiez. Am mai scris adesea despre scriitori care mi se par că sunt foarte siguri și naturali în scriitură — oricare ar fi fost intenția din spate, atunci când îi citesc mi se pare că sunt foarte hotărâți, știu ce fac și sunt stăpâni absoluți asupra lucrurilor pe care le scriu. Senzația asta mi-a oferit-o și Leonida Neamțu (acest lucru l-am mai spus adesea și despre Junichiro Tanizaki ).

În cartea asta avem de-a face cu 15 povestiri diverse, unele dintre ele se conectează prin personaje sau situație, vocile din povestiri migrează și se schimbă, ceea ce e plăcut de citit — treci de la O crimă bine tăinuită (doar titlul trădează conținutul, că altfel ești puțin dus cu zăhărelul), o proză bine ticluită despre un individ care desenează pisici din senin la 2 noaptea, la Norii de cenușă, această născocire cu cu un potențial timeless în care avem de-a face și cu personaje concrete, dar și cu niște pozne narative care mi-au amintit și de Sorin Stoica (deși, sigur, am putea spune mai degrabă că Sorin Stoica seamănă cu Leonida Neamțu și nu invers).

În O crimă bine tăinuită Cristian Dezmireanu e un “as recunoscut al geometriei analitice” (pag. 5) și merge la psihiatru pentru problemica lui cu pisicuțele, de altfel agasantă (mult potențial comic în această situație), iar doctorul Coriolan J. Vidrighin din V. nu e doar plictisit, dar nici n-ar idee care-i faza și-i prescrie un sac de pastile pe care-i recomandă să nu le ia — e aici o alunecare de teren continuă în care nu-ți dai seama dacă Leonida Neamțu te ia la mișto sau o să vorbească serios în proza asta (la final afli că, da, viața e cam neagră cum îți dă ea ponturi prin pisici desenate la două noaptea, doctori trăsniți și femei capricioase). În Norii de cenușă, totuși, avem de-a face cu un ton mai serios — dar nelipsit de același umor care se strecoară peste tot. Marea calitate a acestei proze este că se joacă foarte mult cu cititorul, naratorul ia o poziție a unui povestitor aproape oral, îi povestește prietenului “A” (ai impresia că-i scrie) o narațiune care ar putea la fel de bine să se fi întâmplat și să nu se fi întâmplat în același timp. Lucru care pare să se repete cu unele proze — pentru că Leonida Neamțu se joacă cu noi și se joacă și în scris, așa că ai plăcerea să nu fi sigur de nimic, dar totuși să parcurgi povești interesante. Pe care te poți baza și nu prea.

E ceva ce mi s-a părut tare interesant la un moment dat — ceva care mi-a dat impresia că Leonida Neamțu nu era misogin, un lucru pe care probabil îl putem totuși spune despre mulți scriitori chiar și azi (el a trăit între ‘34-‘91). Uneori, când descrie femei și le face capricioase sau într-un fel anume, nu o face în mod derizoriu, mi se pare că le oferă o forță aproape intrinsecă și o individualitate cuceritoare, deloc pedantă. Foarte fain în sensul ăsta mi s-a părut acest pasaj ușor lasciv despre sâni:

“Fata se întoarse, dezvelindu-și unul din sâni; era un sân strașnic, nu pietros, așa ceva nici nu există, și ce bine că nu există, dar în formă de trunchi de con (să mă ia dracul, gândi Cristian Dezmireanu din Cluj, să mă ia dracul pentru această comparație!).”

Pag 17, O crimă bine tăinuită

Am iubit detaliile de genul ăsta în legătură cu personajele feminine, nu sunt multe, unele dintre ele sunt subtile, dar în mod real foarte plăcute și l-a ridicat și mai mult pe Leonida în ochii mei. Îmi dau seama că pentru anumite persoane aspectul ăsta nu e atât de relevant, mai ales în legătură cu scriitori din secole trecute. Dar eu trec printr-o perioadă în care îmi place să descopăr și alte intenționalități în spatele narațiunilor despre femei sau în spatele personajelor femei – despre Leonida Neamțu nu știu mai nimic, dacă a fost sau nu misogin, dacă-i plăceau câinii sau pisicile (deși am putea intui că avea o obsesie cu mâțele din cartea asta, dar de nimicuța nu poți fi sigur cu el)… însă prima impresie e una bună și, cel puțin în cartea asta, îmi place cum a manipulat personajele femei.

@ramonaaboldizsar

If u know what I mean #booktok #booktokromania #bookworm #fyp #pentrutine #primavara #pentrutineromania #cartitok #cartetok #citit #currentlyreading #cititoripasionati #cititoridinromania

♬ F U Anthem – Leah Kate

În același mod, nu se ferește să dea viață aparte tuturor, de a le oferi și defecte și calități personajelor sale și de a le lăsa să se miște în propria lor realitate, oferindu-le ciudățenii și răsturnări de situație la care, câteodată, parcă și ei se așteptau. Oscilează de la un stil la altul, păstrând mereu o doză bună de mister și umor negru, chiar și atunci când pare să alunece într-un limbaj mai metafizic și chiar poetic (ultima povestire, Aurul căutătorilor de absolut, mi s-a părut așa). Dacă ne referim, de pildă, la penultima proză super scurtă, Adaggio, o narațiune la persoana I despre un maimuțoi de 18 ani care e îndrăgostit de o balerină și încearcă s-o impresioneze în tren, se face de râs un pic, e cam incompetent cum par a fi unele personaje masculine ale lui Leonida Neamțu (care nu se ferește să-i ia la mișto pe fraieri). Proza curge lin, un pic haios, un pic poetic și se termină superb, într-un fel pe care l-ai aștepta în prozele scurte de azi (proza asta mi s-a părut foarte actuală ca stil, ar fi putut fi la fel de bine scrisă în 2022). Ne întâlnim și cu o piesă absolut veritabilă de crime fiction & elemente polițiste, în Aur și mercur, o femeie cam prea slabă care fumează un anumit tip de țigări și care, se pare, era otrăvită de fostul amant lent și iscusit cu mercur, și-a dat seama detectivul nostru după cum arăta verigheta de aur a doamnei, că, deh, era măritată… Sunt unele personaje pe ici și colo care vor să ne facă să credem că unele dintre istorisirile acestea s-au întâmplat cu adevărat, iar noi s-ar putea să fim suficienți de creduli câteodată să ne întrebăm dacă n-o fi totuși posibil, în marea schemă a lucrurilor, chiar așa să fie situația.

Haios, șugubăț și deștept Leonida Neamțu, a fost o întâlnire plăcută care m-a făcut curioasă să-i descopăr și alte cărți. Îl voi mai citi și voi mai reveni. E foarte posibil ca în colecția asta de povestiri să mă fi întâlnit cu multele lui stiluri, dar poate nu chiar cu toate, și să fi gustat puțin din ce putea face ca scriitor. Așa că, în continuare, o să vreau să citesc un roman ca să mă prind cât de bine știe să joace și la scară mai largă. Până una alta, voi găsiți cartea la editura Publisol unde, apropos, l-au reeditat și pe Haralamb Zincă pe care eu nu l-am citit, dar am în casă un fan înfocat așa că, automat, îl privesc într-o lumină favorabilă.