Kyparissia de Alexandra Niculescu este o carte de proză scurtă: povestirile se leagă între ele, dar fără o claritate punctuală, ci prin personaje, atmosferă și diverse detalii poate neimportante la prima vedere. Cred că nu aș fi pus mâna pe cartea asta dacă aș fi judecat-o după titlu: este titlul ultimei povestiri și, desigur, are sens (este un oraș din Grecia), doar că pentru mine este un titlu neatrăgător și care nu m-ar fi apropiat niciodată de carte. Ar fi fost, evident, pierderea mea. Cartea asta mi-a stârnit interesul pentru colecția biblioteca de proză contemporană Litera.

Aș începe prin a vă spune că eu am citit cartea asta când mă simțeam foarte tristă. Nu am avut stare să fac nimic în orele pe care le-am prins libere și doar m-am scufundat în cartea Alexandrei Niculescu. Nu știam ce o să găsesc și cu toate că nu mi se pare o carte perfectă, faptul că m-a ajutat să traversez starea aceea oribilă de tristețe a ridicat-o foarte mult în ochii mei și a devenit o carte foarte dragă mie. Mare lucru nu mi se pare că se întâmplă în povestiri, când stau să mă gândesc la conținut, mi se pare că plutesc pe o apă invizibilă. Nu am reușit să rețin asta, ci atmosfera și modul foarte plăcut în care au fost scrise. Asta m-a și ținut bine în carte și m-a făcut să citesc povestirile fără a face foarte mari pauze între ele (cum fac de obicei când citesc proză scurtă). Toate păstrează aceeași atmosferă plăcută, de vacanță, chiar și când nu e nicio vacanță acolo. Cineva cerea zilele trecute o recomandare de carte ușoară care s-o binedispună, și am fost tentată să i-o recomand. Nu pentru că e ușoară în sens comercial, ci pentru că mi se pare că ar putea să îți dea o stare de bine atmosfera din volum și se citește cumva foarte lesne.

Ce am simțit foarte clar citind este o anumită lejeritate în narațiune – mi se pare că autoarea știe foarte bine ce face și cum să mânuiască o povestire scurtă, cum s-o ducă, când s-o oprească. Nu există nimic circular aici. Suntem lăsați să punem noi piesele de puzzle la locul lor, ne sunt oferite indicii și dacă la final tot nu avem imaginea de ansamblu (sau e un pic strâmbă, piesele nu-s chiar la locul lor), atunci știm că poate nu ăsta a fost scopul acestei lecturi. Cartea Alexandrei Niculescu te plimbă prin lume și prin viață și la propriu și la figurat: cu călătorii pe ici și colo, obsesii pentru animale, mici frânturi adesea confuze despre o perioadă comunistă, relațiile de prietenie și familie, relația dintre două surori și diversele ipostaze ale trecerii lor prin viață. Fie că vorbim despre o întâlnire amoroasă, o obsesie pentru un măgar într-o călătorie oarecare, un cuplu în vârstă (aproape tablou) dintr-un autocar, o piedică, o distanță, niște apăsare și frustrare în direcția lipsei de comunicare în cuplu, despre tăcere – aș zice, despre toate acele mici și mari momente cu care ne confruntăm adesea, existând. Și cred că Alexandra Niculescu reușește să prindă toate astea într-un mod foarte fain.

Mi se pare tare bună și descrierea de pe coperta patru care spune, printre altele:

Prin aglomerarea de detalii precis ansamblate, povestirile compus în mod subtil, pe nesimțite, portretul câte unei stări -intens-pasionale sau, mai adesea, amestecate, de tranziție -privite cu luciditate și mereu cu umorul celui care zâmbește la propriile idealisme.

Nu am idee cine scrie asta pt. că nu-i precizat.

Personajele recurente ajută la creearea unei familiarități, iar spațiul pe care-l traversăm continuu, citind, e unul urban, dar cu o aplecare aproape primordială către stări și senzații, un lucru pe care ni-l sugerează și descrierea de pe coperta 4. Subiectele regăsite în povestiri ne sunt apropiate și modul în care sunt scrise ne apropie de chiar stările pe care le transmite; și ne e ușor și să fim prinși în poveste, să ne lăsăm conduși, dar și să prindem umorul atunci când vine. Și, de ce nu, și starea aceasta bruscă de terminare a ceva, orice o fi lucrul ăsta. Nimic nu ne pregătește în viață pentru lucruri neterminate, lăsate să plutească, vorbe nespuse, argumente fără concluzii -și totuși, tocmai astea ne clădesc viața de zi cu zi. Și unviersul ăsta simplist și complicat totodată îi prins nemaipomenit de bine în proza scurtă din volumul ăsta.

Îmi place oralitatea cu care e scrisă -personajul-narator nu se sfiește să vorbească și să lasă frazele să curgă și diverse referințe mă fac să mă gândesc la faptul că acesta este un stil intenționat care nu pleacă neapărat dintr-o necesitate, ci dintr-o proiectare prealabilă -de aceea am zis mai sus că mi se pare că știe ce face când scrie și când își conduce povestirile într-o anumită direcție. La final de program pot spune că mi-a făcut mare plăcere să citesc povestirile astea, cartea asta m-a ajutat să traversez o perioadă foarte încărcată&tristă, nu m-a plictisit deloc și mi-a fost alături când am avut nevoie de ea. Nu voi putea fi obiectivă de data asta, deci, poate peste un timp voi reveni la ea și atunci mai vorbim. Dar pentru mine a fost ca o plimbare pe plajă. Și aș recomanda cartea asta cu ochii închiși pentru când mergeți în vacanță. E fix genul de carte pe care s-o citești în voiaj -e scrisă tare bine, atmosfera este cumva relaxată, e și bizară pe ici-colo, narațiunea curge și, sincer, nu prea știi când ai terminat-o. E cartea pe care aș citit-o pe plajă.

A apărut în 2020 la editura Litera în colecția biblioteca de proză contemporană și poate fi cumpărată din diverse locuri: libris.ro, cărturești.ro, cartepedia.ro etc.