Din când în când vă mai povestesc despre viața mea de aici. Continuă ploile de primăvară, iarba crește, tot tacâmul. Și curtea mea s-a umplut de păpădii. Mereu mi-au plăcut (în ambele forme, când sufli în ele să le spulberi și, înainte, când sunt mai galbene decât orice galben). Sunt tare frumoase și-mi place rezistența asta a lor. Cresc oriunde, se înmulțesc repede și se metamorfozează mai rău ca larvele în fluturi. N-ai crede niciodată că se vor transforma în puf. Și totuși, uite că o fac.

Când eram copil mi-era tare greu să le separ, cred că am avut un mic șoc când am descoperit că niște floricele așa galbene se pot transforma în puf -așa, pur și simplu. Chiar dacă pe aici prin zonă nimeni nu-i pregătit să le numească flori, ci mai degrabă buruieni. Mi-e îmi plac și, drept dovadă, de anul trecut am început să fac și pâine cu apă fermentată de păpădie. Îmi place s-o și mănânc, dar tot procesul care presupune pregătirea ei mă fascinează pur și simplu.

Zilele astea o citesc pe Yiyun Li cu cartea ei memoir Dear friend from my life I write to you in your life și dacă Where reasons end am citit-o cu grijă și mi-a fost teamă să mă apropii prea mult de ea (ceea ce a fost, oricum, inevitabil), cartea asta o citesc cu și mai multă grijă și mă atrage atât de tare încât cu greu mă abțin să nu mă adâncesc în ea (ceea ce nu știu dacă ar fi o idee excelentă, are un subiect greu, sinuciderea, printre altele). Dar o recunosc pe Yiyun Li ca fiind o mare scriitoare contemporană și simt că am ce învăța de la ea din multe puncte de vedere. Sigur o să vă spun mai multe despre ea (cel mai tare mă atrag discuțiile ei despre memorie, ficțiune, literatură, personaje, are un discurs extrem de divers în cartea asta).

Am terminat zilele trecute Cât de aproape sunt ploile reci de Bogdan Coșa și, de îndată ce-mi revin puțin după ea, o să vă povestesc. Își merită laudele cartea asta, chit că sigur nu toată lumea o să fie de acord. Întrebarea adevărată e, oare când termin eu Copiii lui Marcel? (Care chiar mă amuză, a făcut treabă Ema Stere!) însă n-am prea avut timp să citesc multe pagini și sunt încă pe la 120/500. Am timp până la toamnă. E o carte de citit numai bună acum când încep muncile agricole și pe aici.

În schimb, azi am făcut cunoștință cu Note din secolul kitsch de Antonia Mihăilescu, după ce ieri am zis să mă refac cu celelalte produse de Alexandra Turcu (m-am refăcut, m-am adâncit, toate amestecate, așa cum și trebuie să fie cu poezia). Am o grămadă de cărți necitite acasă (ceea ce mă bucură) și nici nu știu în care să mă arunc mai repede pentru că vreau să le citesc pe toate chiar acum. Dar le voi găsi eu timp și disponibilitate. Din păcate, trebuie să mai și muncim. Nu putem să citim toată ziua. Sau…

Nu se întâmplă mare lucru aici la noi. Aștept să facem rapelul. Îmi doresc plimbări lungi. Plecări. Călătorii. Suntem destul de izolați. Adesea e greu. Chiar dacă suntem introvertiți și ne face bine singurătatea, dar cum spune și Augustin Cupșa într-un interviu la Timpul Prezent (și parafrazez), nivelul ăsta de izolare/singurătate nu face bine nimănui. Mi-e dor de cam multe lucruri. Și nu sunt pregătită să vorbesc despre asta.

Citind ce spune Yiyun Li despre rolul pe care l-au avut cărțile în viața ei, mă regăsesc cumplit de tare. Scrisul a fost de mult cu mine și l-am folosit în toate formele și scopurile (chit că știu că există discursuri “anti” scris-terapeutic în zilele noastre, în sensul în care scrisul ar trebui să fie mai mult de atât), dar eu nu am o problemă cu asta, nu mi-e frică sau jenă s-o recunosc. Că-mi și place să scriu. Că uneori am nevoie de scris. Că uneori nu-mi place, dar vreau s-o fac. Că uneori mi-e greu, că alteori mi-e ușor. Lucruri despre care am vorbit și cu Sabina Varga la Zest.

În fine, revenind la citit -l-am folosit și eu în diversele lui forme, chiar și ca evadare a realității, dar adesea pentru a-mi oferi sens. Vorba Dianei Geacăr, prin scris înțeleg viața (într-un interviu tot la Zest). Așa-i cu toată treaba asta cu scrisul&cititul, iar pandemia asta mi-a demonstrat încă o dată că siguranța mea cea mai mare se află aici, în literatură, în imaginație, în creativitate, în scris și citit. Poate de aceea m-a și fascinat fetița cu o mie de riduri a Norei Iuga (despre care vorbesc mai pe îndelete într-un dialog cu Dana Pătrănoiu pe poemascope.com : A scrie este tot ce știe Nora Iuga mai bine). Când Nora Iuga zice “înainte de a începe să scriu mi-am simțit intestinele ca niște garouri de care trăgeau mîini grăbite,” am simțit asta. Aici se află toată puterea și toată fragilitatea mea. E un loc comod și incomod, unde contradicțiile se luptă între ele și unde există un shinigami într-un spațiu mereu tranzitoriu, gata să mă țină de mână sau să mă încurce. Un picuț așa ca dumnezeul malefic al lui Descartes, doar că într-o ipostază mai puțin ipotetică și mai mult fantasmagorică.

Am zis că vă vorbesc despre păpădii și am dat-o în shinigami. Sincer, la asta vă puteți aștepta mereu de la mine. În continuare puteți urmări programul meu/nostru artistic în video și imagini. Viața se derulează în continuare, prieteni, nu uitați că nimic nu e în neregulă cu noi și bucurați-vă de păpădii dacă puteți. Și ce dacă în unele zone i se zice bășina porcului? N-am ce spune, vorba Dianei Iepure, În rest viața e frumoasă (imediat pe lista mea, cartea asta). Eu zic că între timp puteți asculta și drăgălășenia asta în versuri: Râde-n somn și Miruna, de un cristian, citită de mine. Și dacă ce așteptați este muzică, vă las eu mai jos și ceva frumos. O meldoie. Un poem mixat de cei de la cenaclub și încă ceva. Scroll down, friends. Și nu uitați să participați la concurs unde puteți câștiga cartea mea (ofer două exemplare Nimic nu e în neregulă cu mine pentru că nu-i).

*video simpatice de mai jos se văd albe cu o săgeată, trebuie să apăsați play ca să vedeți ceva. Până-mi dau eu seama cum să fac să aveți și un preview. Și mai jos un videopoem și-o melodie, scroll cu încredere.

**florile pe care le vedeți printre gard de sârmă îs ale vecinelor. Lalele, narcise, trandafiri (curând), pe alese.

***da, ne jucăm Sims uneori. N-am pretins și n-o să pretind vreodată c-aș fi vreun părinte perfect. Despre asta o să vă scriu cu altă ocazie.

citim din “Așteaptă, Miyuki” <3 o carte de la Signatura care ne place mult. Click play.

Tot Miyuki și noi, o groază de treabă avem. Click play.

aici ne mai prostim puțin, ne jucăm, desenăm, cam ca-n viață. Click play.

Avem aici un poem de Radu Nițescu, Detașare după detașare mixat la cenaclub. Enjoy!

Și o melodie, că avem nevoie și de muzică în viața noastră.

Cam asta a fost pe ziua de azi. Aveți grijă de voi, scrieți-mi cu încredere, ca de obicei și mult spor în tot ce faceți. Eu mă duc să fac treaba pe care am ignorat-o până acum. Măcar am spălat vasele. Dar cât să țină și asta?

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *