Kim Jiyeong, Născută în 1982 de Cho Nam-Joo

Am terminat de curând o carte care mi-a plăcut și m-a înfuriat (& întristat) deopotrivă, e vorba despre Kim Jiyeong, Născută în 1982 de Cho Nam-Joo. Nu am navigat prea mult în literatura coreeană până acum și e o bucurie să o descopăr (am mai citit-o pe Han Kang care iar mi-a plăcut mult, vezi aici și aici). Cho Nam-Joo a scris o carte simplă despre un subiect care mă interesează în mod intrinsec, o carte despre cât de frustrant și dificil este să fii femeie chiar și într-o societate cât se poate de civilizată. Desigur, Coreea este destul de faimoasă pentru tratamentul injust și misogin asupra femeilor, se aliniază societății japoneze din punctul ăsta de vedere. Așa că nu a fost, desigur, nicio surpriză — dar asta nu face cartea mai puțin importantă. Din contră. M-a prins bine Cho Nam-Joo și nu m-a lăsat să plec de acolo până nu am terminat cartea, mi-a oferit o sumedenie de senzații, care de care mai întortocheate și m-a izbit cu realitatea personajului nostru — care ar putea la fel de bine să fie o femeie din viața noastră.

Perspective, nimic nou, dar absolut frustrant

Când soțul meu s-a apucat de cartea asta, am fost curioasă să aflu ce crede. Nu o citisem încă și plănuiam — atunci când a renunțat la ea cam pe la jumătate pentru că îl enerva prea tare, mi-a zis că o să mă enerveze și pe mine ce găsesc aici, adăugând că refuză să creadă că o societate poate să fie atât de dereglată. Sigur, era doar un fel de-a zice căci știe și el bine că așa stau lucrurile. Când m-am apucat eu de carte, cam pe la jumătate i-am zis, știi, o parte din chestiile care-s în cartea asta le-am pățit și eu într-o măsură sau alta, nu cred că societatea română e la fel de misogină ca cea coreană, dar ne asemănăm din multe puncte de vedere. Cartea a început să mă frustreze mai încolo când am dat de situații din ce în ce mai agasante și frustrante, mai ales în ceea ce privește greutatea femeilor care devin casnice și sunt privite ca niște paraziți (“mamă-căpușă” e termenul folosit aici) pentru că au marele lux de a sta acasă cu copilul în loc să muncească. Sigur că aceeași prejudecată există și în România — nu se știe la ce cote. Într-o societate în care exploatarea în cadrul muncii e la cote (foarte) mari, se înțelege frustrarea salariaților, a acelor persoane care stau la birou până la miezul nopții sau chiar peste noapte. Este o situație clasică, în definitv, cei care au un job nu înțeleg prea bine munca pe care trebuie să o depună cineva care “stă acasă cu copiii”. E o sursă de eternă frustrare în majoritatea culturilor, dar în Coreea se pare că e dusă la cote extravagante (așa cum înțeleg că e și în Japonia). La fel cum și femeile-mame care și muncesc nu sunt considerate mame prea bune, dat fiind că și-au abandonat copilul în favoarea muncii și sigur au parte de un soț superbinevoitor și cumsecade care le permite să fie așa de egoiste și încăpățânate. În caz că vă întrebați, da, toate astea sunt trecute prin filtrul patriarhatului, iar societatea coreeană ni se arată cât se poate de patriarhală și judgemental.

Există atât de multă frustrare aici și o atmosferă atât de închisă, o atmosferă angoasantă a femeilor neauzite și care nu vor putea fi niciodată auzite de o societate care nu e în niciun caz dispusă să le recunoască nu doar meritele, ci existența ca atare, fără să fie asociată cu altceva: părinți, soț, socrii, copii și așa mai departe. Nu pot spune că am experimentat în România ceva la cote atât de înalte, cu toate astea multe lucruri mi s-au părut destul de similare. Am crescut la rândul meu cu o groază de prejudecăți împotriva femeilor și cu multe, multe critici gratuite. De multe ori fetele la școală erau lăudate că erau cuminți și li se spunea că e bine și firesc să învețe mai bine, era ceva ce se aștepta de la ele, în niciun caz vreo laudă supremă, mai degrabă erai criticată dacă nu învățai bine și nu erai sârguincioasă. Pentru că o fată e mult mai responsabilă, nu neapărat mai deșteaptă, dar trebuie să fie cuminte și să învețe cât mai bine. Dacă un băiat învăța bine era pentru că era deștept, nu responsabil sau sârguincios. Vai, și câte și mai câte — am înțeles atât de bine frustrarea din cartea asta. Mai ales pe măsură ce am înaintat și am ajuns în perioada în care personajul nostru, Kim Jiyeong, a devenit mamă. Atunci am simțit cel mai bine vocea asta neauzită a tuturor femeilor din toată lumea, dar mai ales într-o societate tradițională și închisă, care refuză să admită că greșește și care perpetuează același abuz și neglijență împotriva femeilor, desconsiderându-le chiar de dinainte să se nască. A fost cutremurător să citesc despre avorturile făcute într-o anumită perioadă doar pentru că aveau fetițe și familiile (socrii, părinții, tații, posibil chiar în ordinea asta) nu își doreau fetițe, ci băieți. A fost înfiorător să citesc despre sacrificiile pe care le făceau (și probabil le fac încă!) fetele din familiile mai sărace pentru băieții familiei. Mama personajului nostru a avut o astfel de istorie: venită dintr-o familie cu mai mulți frați, ea și sora ei au plecat să muncească la fabrică de la o vârstă fragedă și au ajutat la întreținerea și plătirea taxelor fiilor la facultăți și alte cele, pentru ca apoi să descopere că pe ele nu avea să le ajute nimeni… Ele nu contau. Mi s-a făcut pielea de găină.

Cho Nam-Joo a scris o carte într-un stil tare simplu — adesea sunt strecurate chiar statistici reale care să întregească narațiunea și să prezinte o imagine și mai amplă asupra situației femeilor din Coreea. Nici măcar nu pot spune că am fost foarte șocată de unele lucruri pe care le-am găsit aici — cu toate că sunt, mai ales avorturile făcute doar pentru că nu voiau fetițe, presiunea groaznică socială constantă asupra femeilor, hărțuirile sexuale la muncă sau pur și simplu în mijloacele de transport și altele, dar eram oarecum familiarizată cu toate aceste aspecte așa că nu m-au lovit în plex sau nu m-au enervat pentru că le consideram absurde. Sunt, desigur, absurde, dar știam că există și asta m-a împovărat și mai tare. Societatea română e poate mai puțin tradiționalistă din multe puncte de vedere, dar sunt multe aspecte care se potrivesc bine și la noi. Și noi știm cât de frustrantă și nedreaptă e societatea, cât de greu ne-au fost auzite vocile și cât de complicată poate să fie o situație simplă pentru o femeie doar pentru că e femeie — în cazul agresiunilor, de pildă, întotdeauna victima e trasă la răspundere, chiar dacă uneori doar cu rușinea. Avem aici mai multe situații în care stările acestea de rușine și vinovăție apar de niciunde, deși personajele femei nu au făcut nimic greșit și nici nu ar trebui să experimenteze aceste sentimente în acest cadru. La un moment dat Kim Jiyeong adolescentă e urmărită de unul în autobuz (o ajută o doamnă în vârstă și totul e în regulă). Dar tatăl tot ei i-a ținut morală, tot la ea a țipat, tot pe ea a făcut-o să se simtă vinovată, ce căuta să aibă atâtea activități extrașcolare la mama-naibii, nu se gândea că poate pățește ceva dacă merge seara cu autobuzul? Oricât de cunoscute îți sunt detaliile astea, tot ți se ridică părul când le citești, chiar dacă nu te șochează în sensul primei întâlniri cu așa ceva. Te înfurie și frustrează.

Autoarea ne oferă această notă splendidă la final:

Mă gândesc mereu că Jiyeong trebuie să existe pe undeva. Probabil că seamănă extrem de mult cu prietenele mele, cu colegele mai în vârstă sau mai tinere și, într-o bună măsură, și cu mine. Pe tot parcursul cărții am zugrăvit-o pe Jiyeong frustrată și nemulțumită, dar n-am avut încotro, căci știu sigur că așa a crescut și așa a trăit. Poate că și eu am fost la fel.

Nota autoarei Cho Nam-Joo

Citind asta mi-am zis, da, poate că într-o anumită măsură și eu am fost la fel. Am recunoscut atât de bine anumite frustrări ale lui Kim Jiyeong că, deși ne despart atâtea bariere (distanța România-Coreea, dintre tradiții, dintre real și ficțional etc), am simțit că am cunoscut-o și eu pe Kim Jiyeong, că știu și eu femei care au trăit/crescut așa, că îmi sunt cunoscute și mie la prima mână o multitudine din frustrările ei. Și asta m-a făcut să strâng din pumni pentru că mi-am amintit de copilăria mea și de cât de nedrepte mi se păreau anumite instanțe explicate atât de simplu prin nu se poate că ești fată, nu e ok că ești fată, nu e frumos că ești fată, e vina ta că tu ești fată, ar fi trebuit să știi mai bine că ești fată și tot așa, mă enervez rememorând și scriind asta și iată că am aproape 30 de ani și nedreptatea și frustrările nu s-au șters. Pentru că nici societatea română nu a depășit multe dintre aceste “tradiții” toxice, cu toate că e sigur mai bine ca-n urmă cu 30 de ani. Când aud o fetiță spunând, roz e pentru fete și albastru pentru băieți (și am auzit des, din păcate, chiar în urmă cu câteva zile), îi zic mereu, nu e adevărat, culorile nu au gen, te poți îmbrăca cu orice culoare vrei tu. Același lucru i l-am spus și unui băiat când râdea o fetiță de el că avea niște șosete “cam de fete”. Lucrurile astea banale pot duce la dezastre de proporții — și sunt atât de gratuite. Până la urmă o culoare e o culoare, nu are gen.

M-am adâncit bine în cartea lui Cho Nam-Joo, se citește foarte repede (e și scurtă și narațiunea te duce repede dintr-un punct în altul), e interesantă și deosebit de reală. O recomand cu ochii închiși. Mi-a stârnit curiozitatea și pentru alte cărți scrise de aceeași autoare pentru că mi-a plăcut și scriitura, nu doar conținutul. Cartea asta merită fie și doar pentru lucrurile despre care vorbește, dar are și marele plus de a fi scrisă bine, ceea ce e mereu minunat.

O găsiți la editura Humanitas în colecția Raftul Denisei (traducere de Diana Yuksel). O puteți lua de la cărturești.ro.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.