Femeia minimarket, Sayaka Murata: masca omului ca animal muncitor

Sayaka Murata scrie o carte cât se poate de bizară despre un personaj care nu se conformează normelor sociale. De fapt, nu le înțelege și nici nu reușește să priceapă necesitatea anumitor relații, fapte și întreprinderi care par să pună în mers societatea în sine. Keiko Furukura este o femeie de 36 de ani (considerată deja bătrână, cu uterul atrofiat și, în general, un caz pierdut), lucrează cu jumătate de normă la un minimarket și își duce viața într-o concordanță exactă și repetitivă cu magazinul Smile Mart. Personajul nostru principal este și narator și prin ochii ei vedem întreaga lume în care trăiește, logica pe care o exercită asupra tuturor aspectelor propriei vieți și neînțelegerea în fața presiunilor și opiniilor puternice ale celorlalți. Prin ochii doamnei Furukura ne întâlnim cu diverse aspecte ale societății japoneze, cu prejudecăți bine înrădăcinate și cu rolurile predefinite care, atunci când nu sunt purtate cu o anumită fidelitate și responsabilitate, devin, prin absență, definitorii. Într-o societate în care ești judecat după însăși modul în care alegi să îți duci existența în relație cu acest spațiu social, oameni ca Furukura (necăsătorită, bizară, lucrează cu jumătate de normă) și Shiraha (pierde-vară, concediat de la mai multe locuri de muncă, un parazit) sunt considerați nu doar ciudați, dar sunt la un pas clar de a deveni un soi de paria ai societății.

Tematica aceasta a inadecvării și inadaptării sociale cred că a fost și este destul de exploatată în Japonia unde rata natalității e scăzută, unde (cred) că a apărut pentru prima oară conceptul de hikikomori (acele persoane care se decid să renunțe la a mai face parte din societate, se izolează în casă, nu muncesc și nu participă în niciun fel la viața socială, fiind întreținuți de părinți/rude/parteneri etc, considerați cu ușurință niște paraziți ai societății). Sayaka Murata se mișcă cu foarte multă eleganță printre toate aceste probleme, oferindu-ne o privire “dinăuntru” a multor aspecte ale societății japoneze. Personajul Keiko Furukura nu își înțelege foarte bine rolul în lumea aceasta. Încă de când era copil a observat că atunci când făcea anumite lucruri ce ei i se păreau logice, reacția celor din jur era cât se poate de bizară, punând-o tot pe ea într-o poziție destul de inconfortabilă — vizitele la psiholog nu au ajutat deloc în acest sens, întrucât recomandarea acestuia fusese în direcția afecțiunii pe care părinții trebuiau să i-o arate constant, ceea ce deja se întâmpla, Keiko neavând parte de nicio tragedie/traumă în viața familială. De pildă, își amintește încă cu o anumită lipsă de înțelegere acest incident din școala primară când doi băieți se băteau în curtea școlii și toată lumea era agitată și speriată, strigând că cineva trebuie să-i oprească. Keiko a făcut atunci un calcul simplu, cum ar putea să oprească cât mai repede bătaia aceasta? Ideea i-a venit din start, a luat o lopată din depozit și a început să îl lovească repetitiv în cap pe unul dintre colegi până ce conflictul s-a sfârșit. Nu a înțeles disperarea colegilor, plânsetele, cearta profesorilor, lacrimile ulterioare ale părinților… în definitv, conflictul dintre cei doi se încheiase, nu asta vrusese toată lumea? Keiko este acest personaj. O inadaptată social și incapabilă să înțeleagă aceste rotițe arbitrare care par să pună în mișcare lumea în care trăiește.

Drumul ei spre “vindecare” s-a arătat în momentul în care s-a angajat la un minimarket cu jumătate de normă. Optsprezece ani mai târziu, corpul ei, cât și mintea, au învățat să se muleze după un anumit tipar: în minimarket, totul are sens. Tot ce trebuie să faci este să urmezi instrucțiunile din manualul de instructaj. Există aici o plăcere mascată sub funcționalitate, pe care poate mai târziu o vom vedea mai clar. În sfârșit, Keiko poate să-și pună în aplicare logica, în sfârșit aici totul poate avea un început și un capăt, cu un demers cât se poate de transparent și ușor de înțeles. Lucrurile încep să se complice din pricina presiunilor constante ale celor din jur: de ce nu te măriți? De ce nu faci copii? Ce o să facă o femeie ca tine mai târziu, nu poți lucra cu jumătate de normă pentru tot restul vieții, ce fel de viață e asta? În acest cadru apare și Shiraha, un alt inadaptat social — de data asta, un parazit în toată regula, nimic nu e suficient de bun pentru el, societatea “primitivă” din care face parte este de vină, Shiraha reprezentând o tipologie în toată regula (pe care am observat-o în diverse filme și manga). E misogin din cale-afară, crede că i se cuvine mult mai mult decât oricui altcuiva, e un total pierde-vară și dă vina pe societate și pe ceilalți (care sunt răi în toată regula, prin comparație cu el) pentru tot ce se întâmplă. Este o victimă-asumată și te-ar apuca râsul dacă mai întâi nu ai fi furios, însă Keiko îl vede cu cea mai mare luciditate. O luciditate de care doar un persoană ca ea ar fi capabilă: nu are nicio logică acest Shiraha, e un parazit, dar s-ar putea să aibă dreptate atunci când spune că i-ar fi mai ușor dacă ar avea un bărbat cu ea… de aici lucrurile degenerează așa cum ne putem lesne imagina și Keiko va trebui să se înfrunte cu ceva care îi va destabiliza complet tiparul după care a învățat să funcționeze. Cred că singurul lucru care nu mă convinge la cartea asta e finalul — care e foarte circular, cumva, dar cred că nu e vina lui cât e vina mea, poate că aș fi prevăzut o direcție mai dramatică. Cu toate astea, i se potrivește foarte bine doamnei Furukura.

Ce mi s-a părut iar foarte interesant e acest concept de muncă cu “jumătate de normă”, cred că plata se face la oră, de fapt, dar jumătatea asta de normă înseamnă totuși o zi întreagă de muncă, cu tură de zi sau de noapte și cu 2 zile libere pe săptămână — ceea ce mie mi se pare că aduce mai mult a full time job, nu a part time. Cultura muncii în Japonia mi s-a părut întotdeauna foarte neagră, dar de fiecare dată când o văd portretizată astfel, cred că mă îngrozește și fascinează și mai tare. Conceptul de salaryman l-am întâlnit de foarte multe ori în manga, anime, cărți, articole etc, precum și altele ca prejudecățile cu privire la femeile care muncesc full time deși sunt mame (privite, de altfel, ca niște monștri), acest hikikomori pe care deja l-am menționat și multe, multe altele. Privit din unghiul ăsta, romanul acesta cred că e chiar tulburător, te prinde în mrejele acestei culturi a muncii și totodată a presiunilor sociale, a măștilor pe care trebuie să le porți constant și, dacă nu ești capabil s-o faci, devii foarte repede un inadaptat. Shiraha, acest personaj misogin pe care l-am detestat din prima clipă, are filosofia asta grotescă conform căreia societatea contemporană nu e deloc modernă, ci se pliază încă perfect pe modelul societății primitive (a.k.a. din epoca de piatră), cum bărbații cei mai puternici vânează/capătă femeile cele mai frumoase, joburile cele mai bune și cei ca el (mediocri, să zicem, n-o spune căci se crede mare și tare și este de o lipsă de logică fantastică) rămân cu ce apucă. E superbă cumva teoria lui pentru că societatea contemporană japoneză, așa cum e portretizată de Sayaka Murata, pare să valorifice tocmai aceste aspecte: puterea, afișarea unei tării/stabilități constante, un scop precis, există o ierarhie foarte bine definită și o plăcere draconică în a-i judeca pe toți cei care nu se aliniază ștafetelor. Presiunea este uriașă și, dacă acest lucru reverbează chiar și pe jumătate în societatea japoneză actuală (ceea ce nu mă îndoiesc că o face), atunci nu e de mirare că există atât de multe lucruri îngrijorătoare acolo. Cu toate acestea, citind, a fost imposibil să nu mă întreb dacă societatea noastră diferă într-atât de mult. Sigur, cu particularitățile ei, dar judecățile astea de valoare, prejudecățile, arătatul cu degetul și altele asemenea definesc destul de bine și societatea română. În orice caz, cartea asta se dovedește a fi o lectură captivantă și din punct de vedere al citirii în sine (ca ficțiune pur și simplu), dar și ca analiză ba a societății din care face parte, ba ca o analogie cu societatea în care trăim noi.

Ciudată, concisă, cu o logică a ei bine înrădăcinată, Femeia minimarket e plină de un anumit tip de umor, comicul ieșind la suprafață câteodată când nu te aștepți și adesea doar prin bizareria situațiilor și a personajelor. Există și o anumită detașare aici cu care m-am familiarizat bine atunci când vine vorba despre literatura japoneză. Majoritatea cărților pe care le-am citit semnate de autori japonezi au o anumită simplitate și detașare care poate este specifică și societății și limbii, deși nu sunt pregătită să fac afirmații ca judecăți de valoare întrucât nu am studiat lucrul ăsta. Ce pot spune este că mă cucerește întotdeauna tipul acesta de scriitură și ajung întotdeauna să citesc literatura japoneză cu o anumită sete, cu un interes suscitat constant și cu această dorință cât se poate de banală (și extraordinară în același timp) de a da pagină cu pagină, mereu curioasă cu privire la final, vrând și nevrând să termin cartea în același timp. În acest sens, Sayaka Murata m-a cucerit, la fel cum au făcut-o și alții înaintea sa. Cartea se citește repede și te ține acolo, nu e deloc o surpriză pentru mine că a luat premiul Akutagawa în 2016.

Sunt curioasă însă și cu privire la traducerea titlului. Și în engleză este “Convenience store woman”, dar în japoneză e “Conbini ningen” unde ningen este mai degrabă om, ființă umană, persoană, dacă înțeleg bine, în orice caz nu cu particularitate de gen. Probabil a avut mai mult sens tradusă așa în cultura noastră și se potrivește și cu toată presiunea care este exercitată (constant și tulburător) asupra femeilor în societatea japoneză, chiar dacă aici cu o concentrare pe Keiko care-i într-adevăr bizară pentru neînțelegerea nici măcar rudimentară a societății în care trăiește. Dar mi se pare tototdată că are mai mult sens cu “ningen” ca “Ființa minimarket” sau “creatura minimarket”, ceva în stilul ăsta, care să portretizeze mai puțin genul și mai mult această asociere a existenței cu minimarketul pentru că Keiko afirmă: “am realizat că trăiesc ca o angajată de minimarket, nu ca o ființă umană!” (Ed. Polirom, p. 161, trad. Iolanda Prodan). Totodată, cartea asta prezintă presiunile sociale în general, cu o concentrare firească pe personajul feminin (într-o societate tradițională și cam misogină, ne putem imagina cu ce prejudecăți trebuie să se lupte), dar trage și această linie fină între femei și bărbați, un spațiu în care ba ironizează ba trage un semnal de alarmă și către presiunile care se fac (și) asupra bărbaților, dar pe Keiko Furukura n-o interesează chestiile astea. Pe ea o interesează să știe ce are de făcut până ce nu mai are de făcut nimic. Sunt multe lucruri care te pun pe gânduri în cartea asta și cu toate că-i oricum o lectură foarte antrenantă, cred că merită s-o vizitezi fie și pentru întrebările și consternările care răsar ca ciupercile după ploaie de la pagină la pagină. Pe Sayaka Murata o voi mai citi.

Cartea o găsiți cam peste tot. A apărut în 2018 la editura Polirom în traducerea Iolandei Prodan.

*Alte recenzii despre cărți scrise de japonezi: Cheia, Jurnalul unui bătrân nebun, Moartea lui O-tsuya, Elogiu umbrei, Prăvălia de mărunțișuri a domnului Nakano, și vor mai fi și altele.

*Două chestii interesante de urmărit pe teme similare:

Anime-ul: Hataraki Man (cu o concentrare pe ideea de femeie-bărbat, femeie care muncește ca un bărbat, de aici “hataraki man”)

Serialul: Date – Koi to wa Donna Mono Kashira (despre ciudățenia relațiilor, un hikikomori și o tipă care vede dragostea ca pe un contract ca să o lase-n pace lumea care-i tot spune să se cătăorească)

Despre inadecvare socială și umană recomand întotdeauna No longer human de Osamu Dazai, există și anime, ca o colecție povestiri scurte despre condiția umană: Aoi Bugaku Series