Ascult Spărgătorul de nuci la ora 6 și mă bucur de câteva momente de singurătate când copilul meu încă sforăie în pat și eu nu îmi găsesc locul (nu pentru că nu aș avea activități, ci pentru că m-am trezit prea devreme ca să pot funcționa). La 2:30 credeam că e 6. Am decis că-i aproape blasfemic să te trezești fără scop la ora aia. Am suportat până la 3:30 postul de pernă pentru M. care are o plăcere cam bizară de a dormi fix pe gâtul meu între orele 2:30 și 3.30. De atunci, nu știu să vă zic ce am făcut, pentru că nu am suportat să fac nimic în afară de a mă plimba prin casă, a sta în picioare și a mă uita la ceva absolut străin și ilar pe netflix. Întreprinderi speciale pentru ore speciale.
Mi-am dat seama că sunt într-o stare dublă de plictis și neadecvare, o stare în care nu pot face nimic pentru că nu mă pot urni să fac nimic, nici să dorm, nici să stau, nici să mă mișc -nimic. Este cea mai obositoare stare, mai rea chiar și decât oboseala pe care o poți măcar subjuga unei partide de somn delicioase (minus insomnie în ecuație). Pentru plictis e greu să găsești soluții, pentru că nu vrei să găsești soluții, vrei să bâjbâi ca o găină beată și să te vaiți ca o bocitoare.
Dar mi-am dat seama că există o singură soluție. Nici măcar serialele proaste de pe netflix nu te pot ajuta în astfel de situații. Singurul lucru care mă ajută în mod real este story-telling-ul. Nu m-am putut urni să citesc nimic din ceea ce am început zilele astea (printre care se numără și Război și pace de Tolstoi; da, într-un final a venit și rândul ăsteia). Așa că mi-am pus muzică și am scris puțin, apoi am aberat în gând diverse scenarii pentru povestea pe care o scriu. Am scris atât de prost încât a trebuit să mă opresc: nu merge, m-am încruntat și mi-a venit să șterg tot ce-am scris. Am șters o bună, mare, dar tot proastă bucată și m-am simțit și nu m-am simțit mai bine. Dar când mi-am dat seama de asta, ieșisem deja din starea aceea nesuferită de plictis. Așa că, ce să zic, win-win situation?
Povestioara mea e despre un gigel îndrăgostit de-o fată care nu-l iubește. Poate. Nu sunt sigură. O să vă spun când o scriu. Momentan mi-am dat seama că am tendința de a numi toate personajele masculine îndrăgostite cu inițiala M sau Mihai sau Mircea pentru că în urmă cu (probabil) vreo 10-11 ani ăsta era personajul-prototip pentru îndrăgostitul lamentabil (lamentos?) Era popular, cum se zice. Bad habits die hard. Also, I’m old fashioned apparently. Stai, vorbesc și eu ca personajele enervante din Război și pace care m-au obosit cu franceza lor (I love it).
Pauză. Fast forward la ora 7:00 când copilul le citește omuleților Lego (unul nu mai are o mână, dar are o lopată în cealaltă mână, so still win win?) dintr-o carte despre Peppa Pig (căreia îi spune să nu țipe pe un ton destul de ridicat). Miroase a cafea, I. s-a strecurat tiptil după ce M. a întrebat cu ceva simț acuzator, unde e mami?!?!?! *he might be sulking* Un tip de îmbufnare ușor tratabilă cu a) cafea , b) un tantrum sau c) întrebarea Ce e asta? x100 ori pe minut. Zic. Că tot veni vorba, merg să fur și eu o cafea.
Trebuie să schimb și repertoriul. De la Spărgătorul de nuci la Old MacDoland, Twinkle Twinkle și Jingle bells și o tuse care nu sună bine. So it goes.
Hei, măcar e vineri :).
Poetă, podcaster, mamă, blogger, promoter cultural, expertă la visat cu ochii deschiși și inventat povești.
Mă poți susține aici: patreon.com/ramonaboldizsar
Ascultă și tu podcastul literar Perfect Contemporan! Mai scriu și la Revista Golan, Revista Psyche și citeștemă.ro
Am debutat în 2021 la Casa de Pariuri Literare cu volumul de poezie: Nimic nu e în neregulă cu mine.
Interviuri de ascultat/văzut: la Timpul Prezent, la Zest, la Biblioteca lui Gelu, altfel pe Youtube.
Interviuri de citit: pt IQads, pentru Adevărul (+partea a doua), Poetic Stand, Dlite-Blog-Goethe, pentru Mansarda Literară, Țignal CDPL.