Am început să citesc Corpuri de întunecat crezând că voi găsi o poezie foarte întunecată și rece, am fost surprinsă să navighez prin niște versuri care, deși anunță la tot pasul un soi de minimalism urban, sunt încărcate de o tandrețe ascunsă, o sensibilitate pe care nu o numește și care totuși își scoate colții din când în când -prin fotografii, versuri și imagini mici, și chiar și prin dedicația de la începutul volumului: Pentru Crista. Prin volumul ăsta descoperim încă o dată că frumosul nu se naște doar din lucruri strălucitoare, că dragostea nu e întotdeauna denumită prin cuvinte exacte, că viața are toate semnele urâtului, grotescului și groaznicului, dar cotidianul în formele lui bizar de simple poate nu să salveze, ci să ofere un sens, o rotiță care să miște restul existenței și să nu rămâi poticnit cu privirea la ceva care te poate dezasambla cu ușurință. Un volum palpabil în toate aparențele lui, dar care joacă într-o ligă specială a emoțiilor și sensibilității.

Poeta Angelica Stan, într-o cronică pe citestema.ro, notează:

O anumită franchețe instrumentată discret, o onestitate care cucerește treptat, venind odată cu acumularea unor frânturi confesive, iluminări parțiale, mereu din altă direcție, ale unui eu ultragiat atât de contactul cu ceilalți, cât și cu propria memorie. Este un volum aparent alcătuit cu lejeritate, dar care, la o privire mai atentă, dezvăluie o construcție tensionată, un fel de schelet aproape imperceptibil, ancorat în nouă mini-cicluri de câte două-cinci poeme, creând o arhitectură minimalistă care doar jalonează încărcătura dramatică a rostirii, potențându-i efectul.

Angelica Stan, citestema.ro, cronica: Un eu ultragiat — despre “Corpuri de întunecat” de Ciprian Măceșaru

Am resimțit și eu o sinceritate pe care, într-un fel, cred că o așteptam. M-a cucerit treptat, așa cum anunță și Angelica Stan. Deși volumul are un caracter confesiv, cred că este ușor să te raportezi la personaj (sau poet, în funcție de cum vrei să privești lucrurile), e ușor să participi la această încrengătură de senzații și imagini și, adesea, să te recunoști pe tine și lumea în care trăiești. Cred că lejeritatea de care vorbește și poeta este un mare plus pentru versurile din această carte. Există ceva fascinant în modul în care simplitatea poate cuceri; într-un fel, demersul din această carte e făcut de la simplu la complex, fiecare piesă își are locul ei, de la versurile mai scurte la cele mai lungi, aproape narative, împreună cu fotografiile poetului care doar întregesc și dau o consistență minunată poemelor.

Ciprian Măceșaru te pregătește treptat, nu vei fi luat peste picior, ci mai degrabă vei fi cucerit într-un mod pozitiv, atunci când tot ce te aștepți este să găsești un tunel foarte întunecat. Dar, de fapt, pe mine acest titlu, Corpuri de întunecat, mă face să mă gândesc mai mult la lumină. Sigur că există și spațiu și corpuri peste care să se lase întunericul, dar o poate face doar pentru că undeva e și o rază de lumină -această imagine foarte clișeică, dar care de fapt reușește să răzbată și să străpungă, să te farmece prin simplitatate și onestitate. Fragilitatea este la vedere pentru că în cartea asta găsim despre umanitate. Și, sigur, câteodată se manifestă prin absență, dar nu ne lovim de o lume rece și inaccesibilă, de fier, virtualizată, sau orice din registrul ăsta. Viața este aici și câteodată imagini cu sens apar cel mai bine când aștepți metroul, alteori doar când privești cerul pentru că, nu uita, “iadul poate fi uneori foarte aproape de cer” (p. 43).

translucizi, imponderabili,

jellyfishes pulsând spre lumină

Corpuri de întunecat, Ciprian Măceșaru, 2020, CDPL, p. 12

Două lucruri m-au atras într-un mod aproape imposibil de controlat în cartea asta: o anumită anunțare a “ghinionului” de a fi poet și acest (aproape) templu ridicat discret relației de cuplu. Sigur că adesea cădem în capcană și noi, cititorii, și spunem niște adevăruri care sunt de fapt mai mult impresii, dar asta este treaba noastră. Mi s-a părut că în toată bezna din acest volum cu tot “nenorocul” de a observa și urâtul, cu lucrurile care nu pot fi schimbate doar pentru că închizi ochii, luminița de la capătul tunelului este sentimentul ăsta pe care-l putem numi dragoste, devoțiune, oricum altfel, dar care aici nu are neapărat un nume (sau, dacă vrem neapărat, probabil i-am spune “crista”). Indiferent de intenționalitatea poetică în acest cadru, mie toată această atitudine discretă, dar sensibilă, mi-a vorbit foarte puternic și m-a convins.

Despre relația de cuplu s-a scris și se scrie în fel și chip, dar ce mi-a plăcut aici este cumva această ascundere la suprafață, de parcă e doar o mănușă, de parcă e doar ceva care se potrivește&mulează tare bine și nici nu-l observi, nici nu vorbești despre el altfel decât punctual și în legătură cu lucrurile pe care le poate întreprinde. Aici, în acest teritoriu al simplității și obișnuinței, aici unde cunoaștem noi cel mai bine cotidianul și acel tip de relaționare pe care ne e ușor să nu-l denumim conștient pentru că doar există, chiar aici se strecoară o sensibilitate care pe mine m-a dat gata.

te-ai oprit o clipă în fața mea,

de parcă m-ai fi privit.

am simțit o dislocare,

ceva ca o alunecare de teren

Corpuri de întunecat, Ciprian Măceșaru, 2020, CDPL, P. 48

Am citit cartea asta ascultând Manowar și vă recomand și vouă. Mi-au plăcut foarte mult și fotografiile (făcute tot de poet) din volumul ăsta, s-au potrivit de minune. Las mai jos câte ceva, dar merită să le vedeți răsfoind cartea. A apărut în 2020 la Casa de Pariuri Literare și puteți s-o cumpărați de la cdpl.ro, cărturești.ro, libris.ro etc, sigur că și din librării.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *