Isus din întuneric, Radu Găvan

Radu Găvan scrie un roman tare bun despre o temă vizitată recurent în literatură: antiteza dintre bine și rău. Apărut în colecția biblioteca de proză contemporană Litera, “Isus din întuneric” spune o poveste despre blândețe și nebunie, despre puntea dintre întuneric și lumină. O carte scrisă bine și cu o narațiune fidelă (o să explic ce vreau să spun prin asta) și care manevrează o sumedenie de personaje într-un mod sigur și iscusit. Adesea criptic, de multe ori cu o undă a intimității neprevăzută (în ceea ce privește relatarea despre viețile și personalitățile personajelor), romanul lui Radu Găvan o să te poarte în universul lui binar cu ușurință și siguranță. Te prinde prin poveste și micile fragmente reflexive despre natura unor lucruri despre care s-a tot vorbit în literatură (ca obsesia, nebunia), dar transpuse atât de fain încât e ușor să te lași pradă, să semnezi cu creionul și să îndoi colțuri pentru revizitarea acelor pasaje. Am citit cu mare interes aceste 511 pagini și v-aș spune să nu vă lăsați intimidați de numărul ăsta pentru că e o carte pe care o veți citi cu plăcere și care vă va purta destul de rapid printre rânduri.

Ce m-a prins din primul moment la cartea lui Radu Găvan a fost siguranța narativă -nu l-am mai citit până acum, deși am văzut recomandate și alte cărți de-ale sale, însă pot spune că am simțit aici o fermitate foarte atrăgătoare în narațiune. Am spus mai sus că romanul are o narațiune “fidelă” și ce am vrut să spun cu asta a fost faptul că nu sare dintr-un tip de expunere într-alta. Se menține în același stil, își respectă proiectul narativ și ca cititor simți foarte multă siguranță atunci când citești. Mă gândesc la The Water Dancer de Ta-Nehisi Coates, o carte pe care am citit-o pentru subiectul ei (despre sclavie, printre altele) și al cărei autor nu scrie rău deloc. De fapt, aș putea spune că-i o carte scrisă bine, dar problema e că mă simt înșelată ca cititoare când dau peste foarte mult haos narativ. Nu își respectă propriul cadru narativ* și adesea nu știi dacă ai de-a face cu o lectură reflexivă, fantastică, realistă. E un amalgam foarte întortocheat în The Water Dancer care pe mine nu m-a convins, dar altfel nu aș spune că a fost o carte rea, chiar are anumite pasaje extrem de puternice. Am făcut această paranteză pentru a scoate în evidență faptul că narațiunea din Isus din întuneric e cumva unilaterală, știi la ce să te aștepți, există o certitudine narativă care pe mine mă atrage și mă face să am încredere în ea.

Radu Găvan are o imagistică foarte puternică și manevrează cu iscusință puntea dintre real și ireal, dintre concret și magic și reușește să insereze foarte lesne imagini de tot felul. Pe coperta 4 aflăm:

Cu un imaginar complex și neo-mistic, cu scene memorabile, romanul aduce o poveste despre zona cea mai profundă și tragică a artei. Nebunie, stări de grație și dragoste – totul pe un fir epic simplu, cu suspans constant.
coperta 4

În esență am putea spune că este o carte despre “nebunia artei”, despre cum pentru a putea crea cele mai spectaculoase opere, avem nevoie să atingem acel punct teribil de suferință care ne va oferi un spațiu prielnic (și îngrozitor) pentru o creație autentică. Cu alte cuvinte, adevărata artă se naște din suferință. Personajul nostru, Amadeo, este un tânăr talentat care se luptă constant cu ideea (mai mult frica) nebuniei, cu un istoric foarte tulburător (fiecare secvență povestită are o greutate incredibilă, nimic nu este întâmplător și fiecare moment din istoria personajului poate fi trigger sau pată de sânge). Suntem obligați să ne întrebăm constant ce se va întâmpla cu el, dacă va fi cel care va rupe ciclul nebuniei perpetuate aproape genetic sau dacă va cădea și el în aceeași plasă. Există oare speranță? Poate să există artă spectaculoasă și în afara suferinței aprige? Romanul ăsta te țintuiește bine locului și dai pagina cu încredere și neîncredere în același timp. Ești cumva prizonierul momentelor brutale, imaginilor vii și sfâșietoare care-ți sunt servite și când te aștepți și când nu. Pe cale de a deveni grotesc, se întoarce neașteptat și te învăluie în dragoste și blândețe. Există două schelete în cartea asta și fiecare este îmbogățit pe parcurs în egală măsură. Se îmbracă când haina binelui, când cea a răului, personajele nu sunt monumente de trăsături curcubeu, nu se îmbină binele și răul cu ușurință. Totul este bivalent. Avem bine. Avem rău. Unul dintre ele trebuie să iasă la suprafață, și atunci când o face, s-ar putea să rămână acolo. Și, pe de altă parte, nu există vreo luptă între concret și mistic, cele două se îmbină foarte îndemânatic.

Un roman despre nebunia ca trigger pentru creația artistică autentică, obstacolele în fața obsesiei și modul binar în care se desfășoară toată activitatea creației. Nu trebuie să fim de acord cu acest lucru; de fapt, e un subiect despre care s-a tot vorbit în literatură, dar Radu Găvan reușește să scrie persuasiv, atractiv despre o temă cu care putem să fim de acord sau putem să nu fim de acord. Inserează elementele mistice cu mare ușurință și deschide o poartă solidă către un anumit tip esențial și macabru de nebunie.

Dacă ar fi să vorbesc despre ce nu m-a convins, probabil că aș vorbi mai cu seamă despre ultimele pagini ale cărții – un pic prea obscure pentru mine, ca cititoare, m-am simțit plutind cam prea departe de poveste și simt că aici naratorul a avut aproape un monolog la care eu am avut acces mai mult rațional/lucid, decât altfel. Cu alte cuvinte, am înțeles ce a vrut să facă, doar că a fost mult prea criptic și poate că m-ar fi convins mai mult dacă rămânea un pasaj mai scurt cu mai multe ancore de care să mă agăț; aș fi avut nevoie de mai mult ajutor din partea autorului pentru a simți partea asta din poveste. Ce m-a confuzat puțin a fost de asemenea și dispariția personajului Thomas pe care nu am înțeles-o foarte bine. Poate că acolo ar fi fost nevoie de ceva în plus. Și mi s-au părut cam multe părțile explicative despre piesele muzicale scoase de Amadeo, cât și poeziile apărute ici și colo care nu m-au convins, dar care au avut sensul lor în narațiune.

A apărut în 2021 la editura Litera în colecția biblioteca de proză contemporană. Din colecția asta am mai citit kyparissia de Alexandra Niculescu despre care am vorbit aici: Kyparissia. Isus din întuneric poate fi găsită pe cărturești.ro, cartepedia.ro, libris.ro, litera.ro ș. a. Pe Radu Găvan plănuiesc să-l mai citesc. Îmi reamintesc cu mare drag experiența lecturii acestei cărți pentru că, mai mult decât toate, cred că cel mai mult mă bucură că am citit-o cu mare încântare și curiozitate.

_{(*și nu, nu vorbesc împotriva literaturii experimentale care mie-mi place la nebunie, ci despre cadre narative și modul în care spui o poveste convingător sau nu, ca atunci când scrii un text foarte realist și dintr-odată adaugi elemente fantastice pe care cititorul nu doar că nu le-a văzut, ci nu au nici foarte mult sens în contextul creat până în acel moment. Din punctul ăsta de vedere, The Water Dancer nu prea mă convinge. În schimb, Isus din întuneric are o narațiune foarte credibilă. Cărțile nu au neapărat vreo legătură, dar le-am citit în paralel așa că am ajuns să fac și această notă).}