Ce-am citit în septembrie și alte peripeții (2022)

Probabil că luna septembrie o să rămână în istoria personală recentă ca luna în care nu am vorbit trei zile. Ce am învățat eu în toate aceste trei zile de muțenie? Că-mi place să vorbesc? Dar asta știam deja. Nu am învățat nimic despre înțelepciunea lumii, dragi prieteni, dar multe despre cât de mult le place altora să vorbească cu tine atunci când nu le poți răspunde și se pot desfășura în voie. Altfel fiind spus, îmi pare tare bine să-mi recapăt ușor-ușor vocea că nu-mi stă bine tăcută, na! Ce-au învățat apropiații nou cu ocazia asta e că fiica mea vorbește totuși mult, dat fiind că eu nu am mai fost ”acolo” să-i întrețin conversația și să-i răspund nonstop, alții au trebui să se ocupe de treaba asta și, pfiu, pare că greu mai fu, adevărul e că mai puteam să stau așa câteva zile să mă odihnesc, dar nu mai ziceți la nimeni. Deja m-am întors la citit aceeași carte de trei ori și să mă joc la foc comandă Adevăr/Provocare, joc de rol și tot felul de alte nebunii. Spre marea bucurie a blondei care nu a fost deloc de acord cu muțenia mea, cred sincer că i s-a părut cam o prostie (cam de talia gemului, sincer), cine-a mai auzit ca mă-sa să nu-i răspundă în secunda doi? That’s just weird!

Pentru că viroza furată de la fii-mea a fost destul de intensă, nu m-am simțit deloc bine o vreme și nu am avut prea multă energie (nici timp, nici chef) pentru citit, așa că lecturile mele de luna asta ar fi putut arăta altfel, dar este foarte bine cum arată și în momentul ăsta. Așa că, hai să trecem la treabă și să vedem ce s-a mai citit în septembrie.

Arșița, de Cosmin Perța E prima mea carte de Cosmin Perța pe care o citesc — o aveam de mult timp și pare a fi un volum care încheie o trilogie, dar eu am citit cartea ca atare, fără să știu, și a fost bine și așa. Acum, desigur, vreau să pun mâna și pe celelalte pentru că tare mult mi-a plăcut Arșița. Aș fi vrut să fie mai lungă și mai detaliată. E o carte scurtă, dar m-a captivat prin narațiune — mi se pare tare bine scrisă, dar și prin micul univers pe care a reușit să-l creeze și întunericul atât de iscusit descris, înțesat bine de mister. A apărut la Editura Paralela 45.

Sezonul uraganelor, de Fernanda Melchor. O carte pe care îmi doream s-o citesc de foarte multă vreme și la care mă bucur că am putut ajunge în limba română datorită unei traduceri excelente a lui Marin Mălaicu Hondrari. Despre cartea aceasta am scris mai multe în cadrul unei postări pentru Clubul cititorilor de cursă lungă de pe Facebook (pe care vi-l super recomand în continuare), dar am redat postarea și pe blog pentru posteritate. Dacă sunteți în grup, însă, vedeți și comentariile și discuțiile pe margine care au fost foarte mișto, datorită membrilor clubului. Cartea asta mi s-a părut fenomenală și a meritat toate așteptările, deși știu că multora nu le-a plăcut. A apărut la Anansi World Fiction.

El era frumos, eu eram iritată, de Diana Geacăr, roman din colecția Prima dragoste, o carte care cred că are target un public mai tânăr (adolescenți), dar care mi-a plăcut tare și despre care am scris deja mai multe pe blog. A apărut la Editura Paralela 45 și găsiți în colecția asta mai multe titluri asemănătoare care explorează ideea de primă dragoste și personaje, în general, mai tinere (dacă nu toate adolescente, în ceea ce privește personajele principale, trebuie să verific pentru că nu le-am citit nici eu pe toate încă). Oricum, tare fain a fost să mă mai întorc la Diana Geacăr, a făcut o treabă tare bună.

Copilăria lui Kaspar Hausar, de Bogdan Alexandru Stănescu. Vreau foarte mult să citesc Abraxas, dar pentru că am citit/auzit pe undeva că această Copilărie a dus la Abraxas, m-am decis să respect această ordine. Mai ales întrucât de (prea) multicel amânam cartea asta, convinsă oricum că o să fie pe gustul meu. Și a fost. E vorba despre o carte construită sub forma mai multor povestiri din diverse momente ale vieții personajului — cel mai mult mi-au plăcut relatările despre copilărie care centrează anumite personaje tare bine conturate (ca Tătuțu, de exemplu). Povestirile de final — deși impecabile (motiv pentru care i-am dat 5/5 pe Goodreads), mi-au plăcut mai puțin, m-au atins mai puțin și am simțit în ele o mică doză de artificialitate (care s-ar putea, desigur, să fie doar în capul meu). Oricum, tare prielnică a fost prima mea întâlnire cu BAS și acum de abia aștept să mă aventurez cu Abraxas. După ce iau o pauză pentru că, după cum bine știți, evit să citesc cărți de același autor una după alta. A apărut la editura Polirom.

Cei cinci ani de muțenie, de Ioana Zenaida Rotariu, o carte de poezie de la Editura TracusArte pe care am văzut-o ici-colo și pe care eram curioasă s-o citesc, am găsit aici o călătorie personală și intimă — despre lucruri care nu s-au spus, despre lucruri care au scăpat, despre lucruri care nu vor fi spuse niciodată. Revenim.

A thousand years of good prayers, de Yiyun Li — am citit-o pe kindle și v-am scris deja pe larg despre cât de mult mi-a plăcut cartea aceasta de povestiri scurte și nu pot s-o recomand suficient, marele meu regret e că nu e tradusă în română și mi-ar plăcea să fie — mai ales că nu e neapărat prea complicat pentru că scrie în engleză. E o autoare care-mi place foarte mult și pe care o am bine păstrată în inimă, vreau să citesc tot ce-a scris. S-o treceți neapărat pe listă.

Pisica musafir, de Takashi Hiraide. Urmează un rant mai lunt pe tema acestei cărți pe care l-am postat inițial tot la Clubul cititorilor de cursă lungă, dar îl redau și aici dacă tot am ajuns în acest punct decisiv.

rant begins——- Era 30 septembrie și îngrășam porcul în Ajun, ce să mai citesc și eu ca s-adaug înc-o carte pe lista aia de lecturi de septembrie că se știe că scrisul e o competiție, parol. Am cules ceva din bibliotecă și am plecat la mamaia cu copilul ca să petreacă amândouă timp de calitate, timp cam de 160 de pagini, așa am calculat eu, cel puțin. Am cumpărat ”Pisica musafir” de Takashi Hiraide din două motive, primul c-am capsa pusă pe literatura japoneză pe care vreau s-o explorez mai mult și, doi, că zice Kenzaburo Oe pe copertă că “un roman cu adevărat strălucitor”. Am ajuns la concluzia că ce spune Oe nu se prea potrivește cu conținutul cărții — sau, cel puțin, nu cu impresia pe care mi-a creat-o mie.

*** că tot am vorbit despre preferințe odată cu clubul despre Sezonul Uraganelor, dar și pentru că mă gândesc des la problematica asta, de ce să citești o carte dacă nu-ți place, ce te determină să continui când ai impresia că totuși nu-i pentru tine, dar e mai ușor s-o duci la capăt dacă-i scurtă și dacă tot aștepți să îți mai ofere și altceva. Desigur, nu-i vina cărții, nu-i vina nimănui, la o adică. Nepotrivire de caracter/timing 😃.

Rareori mi s-a întâmplat să ajung la un autor japonez care să nu-mi placă, ceea ce înseamnă, cel mai probabil, că nu am citit suficient. Dar sunt în general atât de fascinată de literatura lor, că mă cam prinde. Excepție a făcut Yoko Ogawa cu ”Profesorul și menajera”. Dar și “Pușca de vânătoare” a lui Yasushi Inoue. Și Yasunari Kawabata, care mi se pare cam supraapreciat. Dar și Yukio Mishima cu unele cărți, deși ”Confesiunile unei măști“ mi se pare grozavă. Bine, când o pun așa, parcă se mai adună și mă contrazic, mare ți-e și autoanaliza asta. Dar nu-i niciunul un autor despre care să spun că l-am displăcut, ci care nu a reușit să-mi transmită întotdeauna profunzimea sugerată de alți cititori. Ceea ce e în regulă. Dar mă duce la alt gând: de ce mai citeam eu Pisica musafir dacă nici măcar nu mă atrăgea cine știe ce. Odată că, dacă am ajuns la 100 de pagini și mai sunt 60, mi se pare cam criminal să renunț, dar doi… probabil pentru eram curioasă să știu care e faza cu pisica aia, cum i-a impactat și unde-i profunzimea sugerată de descrierile de pe copertă. N-am găsit nimic profund la cartea asta — deci ori nu a ajuns la mine, ori nu sunt cititoarea potrivită care să empatizeze cu tot ce se întâmplă. Narațiunea și personajele rămân la suprafață pt mine și semnificațiile așa-zis ascunse mi se par banale (referitoare desigur la afecțiune și modul în care ne atașăm de anumite animale, ceva de altfel înălțător, dar pur și simplu nu prea convingător sau profund în lectura de față).

M-am tot gândit la asta și nu mi-a displăcut să citesc Pisica musafir, dar nici nu mi-a plăcut cine știe ce. Pur și simplu nu m-a prins, nu mi s-a părut suficient de interesantă, nu m-a surprins cu nimic — deși este chiar ok scrisă. Nu am simțit subtilitățile sau profunzimile sugerate de alții, nici din punct de vedere stilistic (deși mi se pare că începe foarte fain cartea, culmea), dar nici din punct de vedere al conținutului/semnificației. Aș zice că e o carte ușoară, așa, de-o zi, dar nu e nici prea entertaining (sau pentru mine nu a fost). Și nici nu m-a fascinat cine știe ce ca stil. Cu toate astea, am citit-o, am terminat-o, de ce aș pierde timp cu o carte care nu-mi oferă nimic — ceva m-a determinat să mai dau o pagină și să ajung la final, chit că m-am abținut de a-i da steluțe sau a o valorifica într-un fel. N-aș putea spune exact de ce-am citit-o, la o adică, dar câteodată parcă mai treci și prin cărți care nici nu-ți zic nimic, nici nu-ți displac, parcă nici nu-ți plac, s-a citit, s-a experimentat, ai aflat că (probabil) autorul nu e neapărat pentru tine și probabil nici n-ai înțeles prea bine elogiul lui Kenzaburo Oe. Care m-a lăsat în continuare cu un semn de întrebare, ce e aici și nu văd eu, unde e strălucirea? Nu știu, dar nu văd, aia e. Poate se pierde mult prin traducere (dpdv stilistic. Ceea ce e destul de posibil, având în vedere că vorbim despre limba japoneză).

Dacă tot v-am învârtit atâta, să vă zic și despre ce e vorba: despre un cluplu de vreo 35 de ani și întâlnirea cu o pisică pe nume Chibi/tradusă Mica, de fapt. Nu e pisica lor, ci a unor vecini, dar cumva se atașează de mâța asta și creează o conexiune cu ea care le determină, aparent, anumite comportamente. Odată cu dispariția ei, își dau și ei seama cât de atașați erau de ea. S-ar zice, din descriere, că niște chestii bizare au loc după ce cunosc această pisică, dar cred că e o capcană pentru că, de fapt, nu se întâmplă nimic bizar. Ce se întâmplă e că le cade cu tronc pisica, nu-i a lor, dar o îndrăgesc și se comportă fix ca niște oameni cărora le plac mult pisicile și își coordonează mișcările (poate chiar tabieturile) în jurul acestei pisici. Nu văd nicio frământare superioară în personaje, nu m-am conectat prea tare cu ei și nici cu suprainterpretările personajului narator care încearcă să creeze un spațiu al semnificației care depășește cu mult condiția modestă a romanului despre un cuplu iubitor de pisici. Mi s-a părut chiar pedant pe alocuri cu diverse referințe culturale elevate 😃.

Cam asta a fost, dar sunt curioasă tare să văd și opinii pozitive și să văd ce mi-a lipsit mie la întâlnirea cu cărțulia asta. 🙂 ——rant over.

Luna octombrie mă apucă cu 3 cărți începute și recunosc că am și uitat că citeam Rădăcina de bucsau (Ovidiu Nimigean), cu toate că-mi place, dar nu am avut starea de spirit potrivită pentru cartea asta — și simt că necesită destul de multă implicare. O voi continua, însă, că e tare bine scrisă. Mai citesc povestiri scurte de Dana Banu, O după-amiază cu Miller și Kerouac (ed. Hyperliteratura) care-i faină și Desprindere, poezie de Mina Decu (ed. Charmides) care iar e pe gustul meu, dar de abia am început-o așa că nu am avut încă vreme s-o finalizez — era oricum o carte pe care plănuiam s-o citesc de multicel.

În octombrie nu m-am hotărât complet tot ce aș vrea să citesc, voi continua cu cele începute și-mi face mult cu ochiul Cerul ca oțelul a lui Cosmin Leucuța, așa că am impresia că e timpul să sar pe ea. De asemenea, mi-am scos din raft și niște Adam Smith din colecția Idei esențiale de la Ed Vellant, Mâna invizibilă, așa că cel mai probabil o să alunec și în niște nonficțiune filosofico-politică, de dragul timpurilor noi și vechi, keep u posted! Am scos din raft și Confesiunile leoaicei de Mia Couto apărută la Polirom, despre care nu știu nimic și pe care-am cumpărat-o ca s-o descopăr.

Gata spectacolul. Atât luna asta. Și voi? Ce-ați mai citit? ce mai plănuiți?

De ascultat am ascultat de-alde’ Adele și Rana, dar și Peppa Pig, Elefantul Cici, povești, Bate vântul frunzele… copilul meu cântând ceva cântecel cu frunzele de toamă and so on. You get my gist. La capitolul filme stăm slăbuț, m-am cam destrăbălat pe Netflix cu niște comedii spaniole mediocre. Dar una dintre ele zic că ar merita menționată, The Perfect Family/ Familia perfectă/ La familia perfecta. Am mai văzut niște anime, am mai citit niște manga, am scris pe ici pe colo, puteți citi un articolaș recent despre cupa menstruală la Revista Golan. Au mers cam greuț lucrurile luna asta pentru că răceală copil și pentru că răceală mămică, s-a gătit, s-a muncit, s-au făcut de toate, dar zău că nu se vede mare lucru și ne obișnuim și cu treaba asta. De asemenea, poate ar fi corect să menționăm că și Toru Reactoru a ocupat timp și spațiu în inima mămicii Ramona. N-ai cum, cu nasul ăla, n-ai cum altfel.

Adorable puppy, great mess and a girl with unwashed hair

Gata, mă duc să mănânc american cookies și să beau ceai de cimbrișor, ceea ce vă recomand și dumneavoastră.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *