Sezonul Uraganelor — acest uragan incredibil produs de Fernanda Melchor

La Clubul cititorilor de cursă lungă (un grup de cărți pe Facebook pe care vi-l recomand) am citit luna asta Sezonul Uraganelor de Fernanda Melchor. Redau aici postarea care mi-a revenit ca inițiatoare/moderatoare de club pentru că eu am propus titlul și a avut voturi suficient (cot la cot cu Tyll pe care încă n-am citit-o). Găsiți și voi postarea pe grup și vă recomand să citiți și comentariile celorlalți membrii + discuțiile de pe margine care sunt super interesante <3.

Despre Sezonul Uraganelor, Fernanda Melchor spune într-un interviu că a vrut să scrie o carte care, dacă ar avea dinți, te-ar mușca. Ceea ce îndrăznesc să cred că i-a cam ieșit. În același interivu spune și că, după ce a scris cartea asta, a fost la terapie și a ieșit din acel cadru atât de întunecat în care se afla când a scris-o. Tocmai de aceea ar trebui să ne așteptăm și la un alt tip de narațiune în Paradais, ultima sa carte. Cu toate acestea, mărturisește că e foarte interesată să scrie despre violență și dragoste, despre cum migrează dragostea, cum se schimbă, cum se pierde, mulează, cum se abrutizează sau salvează, așa că nu cred că vom citi niciodată despre floricele pe câmpii când vine vorba despre Fernanda Melchor. Avem aici de-a face, în Sezonul uraganelor, și cu o traducere excelentă de-a lui Marin-Mălaicu Hondrari care, cred sincer, a făcut o treabă excelentă în a reda pitorescul și grotescul scriiturii.

Să oferim puțin context acestei cărți. Fernanda Melchor spune în câteva rânduri că a vrut inițial să scrie despre un caz real — un soi de Cu sânge rece de Truman Capote. Venită din Veracruz și obișnuită cu violența, misticul, spiritualitatea duse la extrem, nu a fost neapărat surprinsă să citească în ziar despre cazul uciderii unei persoane din pricina vrăjitoriei: acuzată de vrăjitorie, această persoană a fost ucisă. Totuși, i s-au aprins beculețele și aici a văzut nu doar o poveste, ci o necesitate a unei relatări, nu a unei povești, cât a unui semnal de alarmă (din punct de vedere, mai ales, a feminicidului arhiprezent în Veracruz). Totuși, și-a dat seama că nu va putea să scrie această operă de nonficțiune — toată documentarea implicată, discuțiile cu poliția, jurnaliștii, martorii, etc, nu doar că erau foarte periculoase, dar și neproductive. Nu se putea baza nici pe onestitatea acelor declarații/lucruri împărtășite, dar nici nu avea încredere că va putea să scrie o poveste puternică bazându-se pe acestea, stând cu acest pericol iminent deasupra capului — vorbește des nu doar despre violența prezentă în această parte a Mexiului, dar și despre cultura traficului de droguri și a pericolele uriașe care vin odată cu asocierea cu anturajul din direcția asta. A ales, așadar, să scrie ficțiune.

Ce știm despre Fernanda Melchor? Este o scriitoare puternică și foarte grafică, născută în 1982 în Veracruz, a luat mai multe premii literare, e la bază jurnalistă și a trăit mai mulți ani într-o relație semi-toxică cu un bărbat căruia îi creștea copilul, dar care nu îi recunoștea calitățile de scriitoare și care o încuraja, de fapt, să renunțe — ruptă de această relație, a continuat cu altele, dar mai ales a continuat să scrie și să devină ceea ce și-a dorit de fapt să devină. A trăit într-o familie disfuncțională, cum o numește ea, cu un tată alcoolic și o mamă cu probleme psihice localizate și numite cam târzior. Mulți ani din viață a vrut să fie “salvatoarea familiei”, așa cum se întâmplă adesea cu copiii care trăiesc într-un mediu abuziv și lipsit de control, devin ei părinții pentru că părinții adevărați au rămas niște copii. Acestei perioade i-a urmat una de rebeliune în care a descoperit drogurile și care, cel mai probabil, a reprezentat o arie destul de întunecată a vieții sale. Toate acestea simt că ne oferă o perspectivă în plus asupra Sezonului uraganelor — dar totodată simt că e important să știm că Fernanda Melchor e foarte interesată să scrie despre feminincid — despre violența împotriva femeilor, dar și a minorităților, că a trăit mai multe lucruri înfricoșătoare care probabil au dus la nevoia aceasta. Totodată, recunoaște ea însăși că-i plac grozav poveștile supranaturale și horror, dar doar să le citească, nu crede în asemenea lucruri și i-a fost foarte greu să intre în pielea unui personaj de tip “vrăjitoare” care avea chiar meseria asta.

Revenind astfel la Sezonul Uraganelor, pot spune că nu e o carte pentru oricine. Are un limbaj extrem de grafic — și pot înțelege de ce pentru unele persoane aici e mult zgomot sau spectacol grotesc. Pe mine, din contră, nu m-a șocat sau tulburat într-un asemenea fel, poate pentru că ascultasem mai multe interviuri cu autoarea și-mi făcusem o idee asupra lucrurilor pe care le voi găsi aici. Un pasaj pe care-l citește recurent este din capitolul despre Norma — atunci când găsește o carte pe stradă și citește despre cei doi pitici care au dat buzna, pe rând și diferit, la o întrunire a unor vrăjitoare. Recunosc că m-a fascinat și înfricoșat din prima pasajul acela și încă de când l-am ascultat prima oară mi-am dorit foarte tare să citesc cartea asta — deci, am ajuns la Sezon cu multă încântare și curiozitate (dublată de bucuria că o pot face în română, așa că ce bine că s-a tradus). Cum ziceam, nu cred că e o carte pentru toată lumea, dar cred că rămâne totuși o carte importantă chiar și doar din perspectivă literară: face furori, dărâmă turnuri, e altceva, oricum vrei s-o spui. Nu e de ignorat nici mesajul din spate care e pluri-stratificat: Fernanda Melchor se revoltă nu doar împotriva violenței împotriva femeilor (minore, dar și de vârste adulte) și minorităților, ci și împotriva culturii drogurilor, a corupției, a modului în care toate acestea se reflectă asupra oamenilor de zi cu zi (care, în mod real, nu au nicio putere) și cum viețile lor se mulează (și depind în întregime) de aceste lucruri care sunt pe rând înfiorătoare și grotești. Personajele din cartea asta nu sunt niciodată frumoase de privit: sunt de la baza bazelor, săraci de obicei, și cu duhul și la portmoneu, neîngrijiți la modul de nespălați, abuzați (fizic și emoțional), care nu-și pun întrebări prea mari și care se aruncă în viață așa cum vine, și vine rău, cu camionete murdare, case amenajate prost, lipsa igienei, închisori, desfrâuri de toate felurile, ură amestecată cu dragoste unde nici nu te aștepți. Dacă ți se pare că ai de-a face cu univers murdar și năclăit, nu ești departe de adevăr.

Sezonul Uraganelor e împărțită în mai multe părți și e scrisă prin ceea ce numim “flux al conștiinței”, alternând câteva planuri narative — deci e de așteptat să treci de la narațiune la persoana a IIIa la a IIa și chiar la a I-a, dar trecerile se fac foarte natural și câteodată nici nu le simți. E parte din jocul pe care și l-a propus Fernanda Melchor când a scris cartea aceasta — adică nu este nimic întâmplător. A vrut să intre cât mai bine în pielea personajelor și să le scoată afară într-un mod cât mai veritabil — ceea ce simt că i-a ieșit foarte bine pentru că fiecare personaj se simte altfel, fiecare voce e diferită, fiecare grijă, obsesie, neliniște, ură, dragoste, iese într-un fel la suprafață — raportat și la vârsta, și la genul fiecăruia, la modul în care a crescut/trăit și având în vedere lucrurile prin care a trecut. Am fost surprinsă să aflu că vrăjitoarea era de fapt o persoană trans. Povestea, pe scurt, este așa: o vrăjitoare moare, așa începe cartea, e scos trupul ei din râu și trebuie să aflăm cine și de ce a ucis-o. Nu e genul de roman thriller cu suspans, așa că nu o să pierzi nimic știind asta, mai ales întrucât e primul lucru pe care-l afli când citești. Totuși, mai târziu, aflăm că avem de-a face cu vrăjitoarea-mamă, care e la rândul ei acuzată de tot felul de grozăvii, care are o fiică numită Vrăjioarea A Mică. Mama-vrăjitoare moare în sezonul uraganelor, și atunci rămâne doar Vrăjitoarea fiică care este denumită după numele vechi al mamei sale — și se întâmplă aici un fenomen pe care îl putem înțelege bine, masa, oamenii, nu mai fac distincție între cele două și nici nu-și mai amintesc de vrăjitoarea bătrână, rămâne doar această creatură vrăjitoare care probabil a fost dintotdeauna singura vrăjitoare acolo. Însăși Fernanda Melchor recunoaște că a copilărit cu o astfel de cultură a oralității — nimeni nu știa exact când/ce/cum se întâmplase ceva anume și exista un amestec aproape surprinzător între evenimente, întâmplări, oameni, și probabil că această experiență a determinat-o să le amestece atât de iscusit pe cele două vrăjitoare. Vrăjitoarea este trans, iar apetența ei sexuală pentru bărbați pare uriașă — dansuri, muzică, droguri, toate în văgăuna vrăjitoarei care, cică, ar avea bani doldora, dar nu se știe unde pentru că nimeni nu i-a văzut și trăiește într-o casă soioasă și neîngrijită. Sărăcia și murdăria, desfrâul și abuzul, toate astea se amestecă într-un limbaj vulgar care, pentru multe persoane, e probabil greu de înghițit. Mie mi s-a părut fenomenală toată cartea, din punct de vedere literar, dar și ca semnificație, ca forță de scriere (cum o fi frate să scrii o carte ca asta, să te ții de firul ei narativ, să nu-i dai drumul, să reușești în amalgamul acestui fluviu al conștiinței să nu pierzi personajele, dar să le și oferi contur, personalitate, gânduri și limbaj propriu!).

Ce mi-a oferit mie cartea asta? Pe lângă un sejur incredibil, chiar dacă inconfortabil? Forță, foarte multă forță și o dorință aproape inexplicabilă de a reciti cartea. Nu am reușit să subliniez mare lucru, nu am reușit să notez, să îndoi colțuri, așa cum fac de obicei. Am simțit nevoia să citesc cartea așa, fără nimic, și să revin asupra ei mai târziu pentru că m-a fascinat și îmbrobodit în aceeași măsură, pentru că rămâne într-adevăr una dintre cele mai bune și puternice cărți pe care le-am citit anul acesta — asumându-mi, desigur, această preferință personală și știind, în aceeași măsură, că nu oricine poate rezona cu tipul de scriitură propusă de Fernanda Melchor. Despre care simt nevoia să insist că nu este intenționat șocantă, ci este ceea ce este. Una din grijile sale principale când a publicat cartea a fost că ar putea fi considerată ea însăși homofobă sau că a scris pornografie, când intențiile sale nu sunt acolo. În ceea ce mă privește, nu am simțit acest pericol — m-au zguduit întunericul și violența de aici, dar și necesitatea de a vorbi despre toate acestea.

E ceva ce a spus un membru pe grupul Clubul cititorilor de cursă lungă, anume că nu credea că o femeie poate să scrie așa și știu că a fost de bine într-un fel, dar țin neapărat să spun că n-are legătură și că mi-ar plăcea să dărâmăm barierele de gen în literatură pentru că nici mințile femeilor nu tipăresc floricele pe câmpii, cum nici mințile bărbaților nu tipăresc puști și bătălii — nu din fabrică, în orice caz, vedem ce mai prinde fiecare pe parcurs. Cred că e ceva foarte iscusit în a folosi astfel limbajul vulgar și nu vreau să cădem în capcana lui “scrie bine pentru o femeie” pentru că una nu are legătură cu cealaltă.

Vouă cum vi s-a părut? Vă las aici și un mic “ghid” pe care l-am postat pe grupul de Facebook și poate ne vedem acolo pentru discuții.

  • Ce nu ți-a plăcut la cartea asta? Încep eu: prea puține detalii despre meseria vrăjitoarei, simt că aici ar fi putut fi mai mult mistic și mi-ar fi plăcut asta. Nu e neapărat un lucru care nu mi-a plăcut, dar e o absență pe care am simțit-o.
  • Care e partea ta preferată? Încep eu: începutul. M-a hipnotizat, chiar dacă știam dinainte despre ce e vorba, m-a prins imediat în mrejele sale.
  • Ce ai schimba la cartea asta? Încep eu: în mod obiectiv, cred că nimic, doar aș mai adăuga detalii despre ocupația vrăjitoarei. În mod personal, stricând probabil cartea, nu mai vreau să citesc despre fetițe însărcinate la 13 ani și părinți/adoptivi sau nu/ abuzatori care nu mor în chinuri până la sfârșitul poveștii. 
  • Ai reciti-o? De ce? Încep eu: da. Mi-a plăcut mult și simt că am de câștigat și dpdv stilistic dac-o mai vizitez măcar o dată. 
  • Ce ți s-a părut cel mai șocant? Încep eu: toată partea despre Norma și dialogul ei intern care m-a rupt în bucăți.
  • Ce ți s-a părut cel mai fascinant? Încep eu: modul în care a manipulat limbajul fără să piardă firul narativ 
  • Dacă ai putea ucide un personaj, care ar fi acela? Încep eu: Pe Pepe.
  • Ce a fost cel mai greu de citit? Încep eu: partea despre Norma.
  • Câte steluțe îi dai pe Goodreads? Încep eu: 5/5.
  • Cui ai recomanda cartea asta? Încep eu: selectiv, unor persoane care apreciază genul ăsta de literatură. Dar riști oricum, că nu-i a walk in the park cărticica. 
  • Ai mai citi-o pe autoare? Încep eu: O s-o mai.
  • Ce crezi despre literatura care vorbește despre violență atât de explicit când autoarea își asumă o poziție anti-violență? Încep eu: cred că poveștile sunt foarte importante și un text pedant sau soft despre violență nu are avea deloc efectul anti-violență dorit. Cartea asta șochează, sure, e grea, grafică, scârboasă de multe ori — și pot pricepe de ce asta nu place, e perfect în regulă. Dar, în aceeași măsură, e o carte care zguduie și te face să îți pui întrebări, să te uiți la ce a determinat aceste lucruri și să te înfiori atunci când îți dai seama că, da, e ficțiune, dar toată violența aia de acolo e cât se poate de reală. Și asta e o parte din magia și forța poveștilor. Să te miște până te schimbi. Și rămâne, zic eu, o formă puternică de protest. 

La final, poate îs nevoită să spun că mă aștept ca multora să nu le fi plăcut. Și pe această cale să vă reamintesc că asta e super în regulă și că de abia aștept să citesc opiniile voastre contrare. Dar să ne reamintim întotdeauna că forța cititorului e infinită, și deci super personală. Nenea Barthes spunea că autorul a murit și că cititorul e stăpânul textului, mă rog, grosso modo, cum zic filosofii, și eu sunt mereu de acord cu asta. Cred că o carte prinde și mai multă forță prin interpretarea cititorului — și că e super în regulă să nu ne placă anumite cărți, oricât de bine cotate/lăudate etc ar fi, doar să ne reamintim că și noi, și ceilalți, avem preferințe și jucăm în ligile noastre preferențiale.

Două interviuri pe care le puteți asculta cu Fernanda Melchor: Thresholds (unde spune treaba cu dinții 🙂 ) și Between the Covers (conversație foarte wholesome, plus și pasaje citite de Fernanda Melchor și traducătoarea în engleză, Sophie Hughes).

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *