Perfect nemulțumită, Irina Bruma

Perfect nemulțumită. Așa se numește volumul de debut al Irinei Bruma apărut în 2022 la Editura Cartier ^{(o poți lua de aici)}, o carte de proză scurtă (și foarte scurtă) excelentă, care aduce a Lydia Davis și care se strecoară printre banalitățile existenței pentru a captura ceva esențial. O carte care explorează obișnuitul și așa zisele nimicuri, detalii aparent nesemnificative ale vieții noastre de zi cu zi. Care se întorc asupra noastră atunci când ne așteptăm mai puțin.

Prozele Irinei Bruma par niște decupaje și mi-au amintit de animația scurtă Dareka no Manazashi a lui Makoto Shinkai care prezintă viața unei fete tinere care s-a mutat din casa părinților ei — despre legătura cu familia ei, despre separare și ce rămâne din această relație atunci când copiii cresc, greutățile unui adult tânăr care înfruntă viața, conexiunea cu un tată în vârstă care nu știe cum să-și exprime emoțiile (animația e o mică bijuterie, aș zice). E ceva similar în prozele Irinei Bruma — găsim aici multă blândețe și sensibilitate, dar și ceva poate ireparabil, ceva care aduce mult cu tăișurile și duritatea.

Subiectele alese poate că sunt dintre cele mai banale, însă senzațiile și gândurile pe care le întâlnim sunt, într-o bună măsură, și ale noastre. Asta nu doar că te conectează foarte lesne la proze și empatizezi, dar te și farmecă într-o anumită măsură. Mai ales pentru că avem de-a face cu niște proze chiar foarte scurte — cât de multe poți spune într-un spațiu atât de scurt? Cât poți cuprinde? Cum te poți conecta de la un personaj la altul atunci când nu există un “liant” sau suficientă narațiune încât să apară sentimente mai “puternice” pentru oricare dintre cele pe care le întâlnim în proze? Există mai multe răspunsuri posibile aici, dar aș vrea mai întâi să spun că există legături văzute și nevăzute între proze — tematice, de atmosferă, similaritatea personajelor sau a proceselor acestora interogative și introspective, relaționale etc. Nu avem de-a face cu o continuitate, ci cu o explorare continuă a unor tematici care reies la suprafață într-un mod sau altul și care, cumva, îți întregesc această imagine pe care începi să ți-o formezi despre perfect nemulțumită?

Dar ce înseamnă perfect nemulțumită? E vorba despre o persoană anume, despre o proză specifică, despre o senzație sau un soi de manifest? Aș zice că ar putea fi oricare dintre ele și mai mult. Aș zice că poate fi vorba despre fiecare dintre noi — perfect nemulțumită, după cum poate intuiești, nu e chiar despre cât de nemulțumită este, ci despre cum se răsfrâng toate presiunile sociale, familiale, culturale, relaționale (and so on) asupra femeii și cum acestea o fac să pară nemulțumită de fiecare dată când face sau spune ceva contrar așteptărilor (sau nu o spune/face pentru că știe că această acțiune va aduce cu sine o serie de interpretări pe care nu are chef să le înfrunte). În acest sens (și nu numai) am găsit cartea Irinei Bruma feministă și preocupată în întregime de problematica egalității — dar nu doar a egalității ca idee sterilă, ci de dificultățile reale, punctuale și zilnice ale unei femei care decide să spună/facă ceva în funcție de… și aici putem continua cu orice. Personajele din Perfect nemulțumită nu sunt deloc perfecte și se (auto)analizează cu o atenție care începe să te preocupe pentru că te gândești că această percepție de sine influențează comportamentul și relaționarea cu ceilalți, dar totodată pentru că o atenție introspectivă sporită aduce cu sine, de cele mai multe ori, portițe neînchise, nemulțumiri neexplorate în exterior. Nu avem timp să știm și să cunoaștem mai mult — dar tocmai aici avem de-a face cu trecerea de la un soi de delicatețe, subtilitate, sensibilitate, speranță la tăișuri și durități, la mici violențe interioare care nu sunt numite, care nu se văd, dar se simt. Într-un sens, și o zic în cel mai bun sens, e aici o mare bucătăreală internă care te fascinează.

Pentru mine este grozav cât de bine a reușit Irina Bruma să facă aceste decupaje. Este greu să scrii proză scurtă și foarte scurtă atât de încărcată emoțional. Și să explorezi, în aceeași măsură, niște tematici și scene, spații nu comune, ci realmente banale — ceea ce poate face cititorul să se întrebe, ce-ai putea să scrii despre toate astea? Ei bine, sunt mult pe care le-ai putea scrie, dar Irina Bruma nu asupra lor se concentrează, mi se pare mie, ci asupra senzațiilor și stărilor, asupra conturării unui anumit lucru specific în legătură cu banalitatea acelei existențe sau acelui moment. Care uneori are de-a face cu legătura dintre mamă și fiică. Alteori cu relația de cuplu. Câteodată explorează maternitatea — ca mamă, ca persoană însărcinată, dar și din punctul de vedere al cuplului. Uneori decupajele au de-a face cu ceva cât se poate de obișnuit, niște lucruri pe care, de pildă, nu reușești sau nu vrei să le spui partenerului pentru că… (să zicem, ai părea perfect nemulțumită). Poți lua orice proză din cartea asta, mai scurtă sau și mai scurtă, și o poți arunca în viață și vei știi că are un corespondent real. Nu am insistat degeaba pe ideea de decupaj — pentru că dacă iei o pagină de aici și o lipește pe viața cuiva, o să se potrivească. Citeam una dintre prozele scurte de aici, Sustenabilitate, în timp ce mâncam o a doua cină târzie și mi-am zis, da, mă regăsesc complet în tot ce spune autoarea aici — o proză scurtă despre dorința și plăcerea mâncatului și a modului în care e privit acest lucru într-un anumit cadru (să zicem, la birou).

Am zis mai devreme că Dareka no Manazashi a lui Makoto Shinkai e o mică bijuterie (că-i tare scurtă). Același lucru simt c-aș putea să spun și despre cartea aceasta. E o mică bijuterie. Că e tare scurtă. Frumoasă. Emoționantă. Cu tăișuri, pe alocuri. Și care o să-ți spună multe. Le-am asemănat pe cele două și pentru că sunt portrete vii ale banalului existenței și pentru că au marea forță de a te sensibiliza fără să fie melodramatice, de a te pune să reflectezi nu doar asupra vieții tale, ci și a celor din jurul tău, să te uiți la relațiile tale apropiate și să vrei, în aceeași măsură, să captezi și tu pe scurt aceste mici momente ale vieții care, vorba unei cărți de poezie, te uiți înapoi și dispar. *

Dacă mi-a plăcut? Chiar foarte tare. Avea dreptate cineva când mi-a spus că o să fie pe gustul meu. Nu doar că a fost pe gustul meu și mi se pare foarte bine scrisă, dar îmi place în mod special că explorează niște teme “obișnuite”, dar atât de importante, că nu ne spune clar care îi sunt credințele, dar reușim totuși să vedem cartea asta și ca pe un mesaj. Care poate ne reamintește și de presiuni și nedreptate, dar și de speranțe, plăceri, inocență și… obișnuință. Avea dreptate și Diana Geacăr când spunea că i se pare că proza scurtă ar fi o mai mare bogăție pentru scriitor.** Sigur, nu știu dacă mai mare sau mai mică, dar o absolută bogăție. La fel și pentru cititor.

*mă refer, desigur, la Mă uit înapoi și dispar de Teona Galgoțiu apărută la OMG.

**în episodul de podcast la Perfect Contemporan: Dacă aș fi fost un extraterestru, aș fi scris despre viața unui extraterestru. Lucru care, parcă, se potrivește și cu Perfect nemulțumită care este poate despre perfect uman și feminin.