Ce-am citit în noiembrie și alte peripeții (2022)

Iată că ne apropiem cu pași repezi de finalul anului — în vreme ce toată lumea își face listele cu ultimele cărți pe care să le citească în 2022, eu de abia reușesc în a 5-a zi din decembrie să fac o mică postare despre cărțile lunii noiembrie. Așadar, nu știu ce să zic încă despre ultimele lecturi ale anului 2022, dar în timp ce scriu asta îmi amintesc că trebuie să fac marea retrospectivă și îmi trebuie toată energia din lume să selectez pentru că am citit multe lucruri care mi-au plăcut foarte mult anul ăsta. Desigur, nu e nicio obligație, la o adică, nu trebuie să facem retrospective doar de dragul de a le face, dar cred că cititorii pasionați știu ce zic. Te cam seacă de energie, dar e totodată foarte satisfăcător tot procesul. Să lăsăm anticipările însă și să trecem la treabă. Care a fost treaba cu noiembrie?

O să fiu sinceră cu voi. Am tot amânat să scriu postarea asta pentru că mă gândeam să fac un video — dar cum nu am avut timp de asta, am renunțat pentru moment. E adevărat însă că aș vrea să migrez și pe video pe viitor și chiar mi-ar plăcea să știu ce credeți despre asta. Dacă preferați varianta scrisă sau v-ar plăcea să urmăriți niște ce-am citit în luna x și alte peripeții pe Youtube. Cu toate că nu mi-e încă destul de clar cum vor merge planurile mele în direcția asta, mă gândesc la tot felul de chestii. Așa cum am decis și să lansez citirile de proză scurtă la Perfect Contemporan din ianuarie 2023, ca să începem anul cu dreptul. Am ales și nume și tot și nu a fost tocmai ușor, dar mai multe despre asta curând. Mulți mi-ați spus că ați asculta proze la podcast duminica așa că mă gândesc încă dacă să fie aceea ziua de upload sau miercuri, a fost o altă variantă destul de populară. Mai vedem și mai descoperim, dar în orice caz sunt foarte încântată să începem și acest proiect. Stay tuned, ca de obicei!

În noiembrie e drept c-am spălat și geamuri, draperii și perdele, m-am cocoțat să le agăț pe unde trebuia. Am făcut pizza, dar și papanași (pentru prima oară!) am citit cu fii-mea, am mâncat prea mult tort și mi s-a făcut rău, m-am rățoit un pic la fiică-mea (întemeiat sau nu) în fața grădiniței și m-a văzut educatoarea, m-am simțit ca la clasa a doua, dar sincer se mai întâmplă și lucruri din astea în viața omului. Am migrat la geacă groasă și căciulă că nu mai e de glumă și mă pregătesc (intens sau nu) pentru ziua de vineri când ajung în București la Gaudeamus (apropos, see you there maybe?). Am fost nedisciplinată luna asta și am făcut chiar și un tiktok narcisist (care e de fapt o glumă ușor nesărată, dar pe mine m-a cam amuzat oricum, se vede lesne din expresie #haha). Tot scriind acestea mă gândesc la ceva ce mi-a zis cineva acum vreo zece ani când blogul meu arăta complet altfel, aaa, tu scrii chestii d-astea pentru adolescenți și m-am simțit, așa, cum să spun, de parcă nu o să am niciodată nimic important de spus. Acum lucrurile stau altfel și mă amuză toate lucrurile puerile pe care le scriu adesea pentru că a fi #copilăroasă face totuși parte din personalitatea mea (nu multiplă, dar destul de diversă, după cum probabil s-a și văzut. De altfel, într-un articol important la Revista Golan despre albastru și roz, chiar spun că am fost genul de adolescentă care asculta și Megadeth și Taylor Swift și asta se perpetuează și azi. Într-o zi o să am pe repeat Adele, în alta o să ascult Battlelore și Linkin Park și în alta un playlist cu muzică la violoncel. Nu trebuie să fim mereu în același fel. Și asta e bine).

Ce s-a mai întâmplat luna trecută este și că am preluat #poștaredacției la O mie de semne la invitația minunată a lui Gelu Diaconu care mi-a oferit multă încredere și pentru care îi sunt foarte recunoscătoare. Nu e o muncă ușoară aceea de a alege poezii pentru publicare și știu că de multe ori e mai complicat cu oferirea unui motiv pentru care am ales sau respins unele poeme. Îmi doresc ca asta să nu descurajeze poeții și să continue să scrie și să (se auto) descopere. Dar e adevărat că există un proces de selecție, că răspund tuturor mailurilor, chiar și celor de respingere. E parte din responsabilitate.

Dar să trecem la obiectul muncii. Ce-am citit luna asta? (Da, se vede după cum am lungit-o că nu am citit neapărat așa de consistent cum mi-aș fi dorit, mai ales având în vedere că am pierdut multe ore din seara-târziu-spre-noapte citind manga, dar hey, trebuie să te mai și relaxezi din când în când. E la fel de adevărat că am un film de Kar Wai Wong început și nici acum nu l-am terminat pentru că e superb și nu am avut energia potrivită pentru el, de abia aștept însă să-l reiau. A revăzut totuși cu fiica mea animația Klaus ieri și a fost aproape la fel de drăguță ca prima oară când am văzut-o).

La capitolul #proză #ficțiune

Gene dominante, Ștefania Mihalache

Pe Ștefania Mihalache am mai citit-o cu poezie (vezi aici o recenzie la Cronica Akasha) și a fost o bucurie/surpriză minunată să citesc și proză de scurtă de ea. Cu Gene dominante, apărută la Editura Humanitas, a luat o bursă de rezidență și creație de la Cărturești și chiar a fost la Câmpulung Muscel și a scris la cartea asta, ceea ce e minunat. Sigur că acest volum de povestiri eu am decis să îl văd ca pe un soi de roman atunci când am terminat cartea — pentru că narațiunea se leagă și e vorba despre aceleași personaje, conturează cumva experiența și povestea unei familii din anumite unghiuri care au în întregime legătură cu personajul. De fapt, aș îndrăzni să spun că mizează destul de mult și bine pe personaje, de aceea de multe ori prozele sunt foarte diverse și diferit scrise, ceea ce mi-a plăcut la nebunie. De abia aștept să văd ce mai scrie Ștefania și, în acest sens, e bine de știut că lucrează la un roman pentru care a și luat o bursă de creație de la DLITE. Gene dominante e fix despre gene dominante, despre memoria și moștenirea genetică, educațională, de cultură (și în orice altă ramificație) care permite și chiar generează reacții și comportamente. Nu pot să recomand suficient cartea asta, nu doar pentru că ador cărțile despre familii și efectul pe care acestea îl au în formarea individuală a cuiva, dar și pentru că e într-adevăr foarte mișto scrisă.

Am vorbit cu Ștefania Mihalache despre cartea asta, dar nu numai, în episodul 19 la Perfect Contemporan: Suntem o sumă de straturi.

Femeile lui Lazăr, Marina Stepnova

Cartea lunii la Clubul cititorilor de cursă lungă — nu mai știu cine a propus-o, dar a primit cele mai multe voturi și, deci, s-a citit. Mie mi-a plăcut foarte mult, dar am văzut opinii destul de controversate în ceea ce o privește. Multora nu li s-a părut deloc credibilă povestea, altora li s-a părut că e scrisă prost/copilăros și nu au făcut pactul cu scriitoarea din punctul acesta de vedere, pe alții pur și simplu i-a plictisit. Și vrau să spun că astea sunt opinii cât se poate de veridice, adevărate și corecte. Mi se pare greșit să minimizezi experiența cuiva cu o carte, chit că e complet opusă cu a ta. Pe mine însă m-a cucerit narațiunea de la prima pagină — nici nu știu dacă au fost personaje care mi-au plăcut neapărat în mod particular pentru că nu simt că e o carte care conturează foarte bine personajele sau cel puțin nu face un joc de conexiune între cititor și ele. E mai mult despre poveste și parcursul ei — într-un fel, e mai mult despre narațiunea în sine și propunerea scriitoarei. O crezi sau n-o crezi. Dacă nu-i crezi stilul, e din start un pariu pierdut, dar dacă te cucerește… atunci, de obicei, te ține acolo până la capăt, așa cum s-a întâmplat cu mine. Nici nu a fost vorba în ceea ce mă privește despre a crede ficțiunea pe care ne-o propune. Nu m-am gândit că ar avea neapărat un corespondent în realitate, e o poveste care nu trebuie să se fi întâmplat neapărat, cu toate că are o grămadă de elemente reale, comune și destul de previzibile. Cred că mi-ar fi plăcut și un alt titlu, nu simt că ăsta se potrivește atât de bine, dar îl înțeleg și are priză totuși, cam la fel cu a doua copertă (da, desigur, de la a doua ediție) care e foarte atrăgătoare. M-a înfuriat, mi-a și făcut plăcere s-o citesc, pe alocuri am râs foarte bine, prin altele m-a bușit plânsul, ceea ce pentru mine o face o carte foarte reușită. Am remarcat de asemenea că autoarea are un stil care nu prinde pe toată lumea, ceea ce e ok, dar e un mod de povestire destul de clasic. Mi se pare și documentată și foarte atentă la detalii, scrie și într-un fel în care eu nu aș putea niciodată (mai ales cu toate specificațiile concrete temporale, istorice și de personaj, dar nu numai). Marina Stepnova cu Femeile lui Lazăr primește votul meu de încredere și voi o găsiți la Curtea Veche Publishing dacă vreți s-o încercați. E asta o carte de 5 stele? Nu aș putea spune, probabil că nu. Dar mi-a plăcut mie de 5 stele? Absolut. Da. Cum ziceam, a apărut la Curtea Veche.

Kitchen. Moonlight Shadow, Banana Yoshimoto

De multă vreme voiam să citesc Kitchen de Banana Yoshimoto și mă bucur că în sfârșit am făcut-o. E un roman foarte scurt acompaniat de o poveste și mai scurtă “Moonlight Sadow” și ambele mi-au plăcut tare, dar în special Kitchen care are o forță introspectivă minunată. Ambele sunt preocupate de problema singurătății și a morții, despre abandon, despărțiri date de timp/viață, despre tandrețe și mecanismele de protecție/coping prin care reușim să face față acestor mari încercări. Personajele ei sunt foarte introspective și ușor triste la prima vedere, dar care sunt în aceeași măsură supraviețuitoare și vorbește foarte frumos, candid și real (deci și dureros) despre natura pierderii și a necesității depășirii acestor pierderi (un lucru care, de cele mai multe ori, pare imposibil). Deși întunecată de multe ori, găsești multă speranță aici, uneori chiar lumină, ceea ce mi s-a părut și surprinzător și minunat în același timp. Aș vrea s-o mai citesc pe Banana Yoshimoto. Am citit-o în engleză pe Kindle. Mi-a plăcut mai mult Kitchen decât Moonlight Shadow care e mai spirituală, mistică, dar amândouă sunt foarte mișto.

Și #nonficțiune

De ce sunt atât de înțelept, Friedrich Nietzsche

Probabil că despre cartea asta voi face totuși o postare separată pentru #rant pentru că mi-a plăcut mult s-o citesc. Traducerea este din engleză, nu din germană, și asta cred că e bine de știut de la început. A apărut în colecția idei esențiale la Editura Vellant care are scopul de a promova idei principale ale unor gânditori importanți. Am mai citit și Blaise Pascal și Adam Smith (urmează și Freud) și mă declar fan. Nu știu ce să vă spun despre acuratețea terminologică păstrată prin traducere pentru că nu am fost foarte atentă la asta, dar scopul lor fiind într-o oarecare măsură de popularizare, eu zic că e foarte ok. Formatul ăsta mic în care sunt publicate mă atrage foarte mult: se citește și repede, esențialul e capturat acolo și, dacă ți se pare interesant/intrigant, poți să mergi direct la operele principale și să aprofundezi. Deci, își atinge scopul. Același lucru o face și cu Nietzsche și nici că puteau folosi un titlu mai… înțelept. Mi-au plăcut pasajele care au fost alese pentru publicare și, mai mult decât atât, mi s-a părut fenomenală o notă de subsol la o chestie foarte misogină pe care o spunea Nietzsche, editura dezicându-se din principiu și de facto de afirmațiile respective. Mi-a plăcut asta și pentru că mi se pare important pentru un tânăr cititor (și mai ales o tânără cititoare) să simtă/înțeleagă această solidaritate, dar să priceapă totodată și că aici e vorba despre opera unui scriitor de secol nouășpe care era și prin natura timpurilor misogin, dar și prin natura experienței. Citindu-l pe Nietzsche, îți dai seama că nu a avut experiențe prea fericite cu femeile și pare ușor traumatizat de relația cu maică-sa și soră-sa. E asta o scuză? Absolut nu. Cu toate astea, nu putem renunța la toată opera și influența pe care a avut-o. Astfel că note de subsol pe tema asta sunt binevenite și chiar dorite. De ce era Nietzsche atât de înțelept? Vă las pe voi să descoperiți.

Zenobistele: 27 de feluri în care să ai succes, regăsindu-ți feminitatea, Cristiana Pantici

Asta e o carte pe care pusesem ochii de când a apărut și m-am bucurat sincer s-o citesc. Cred că mă așteptam să fie vorba despre interviuri, dar nu e așa — cumva e bine, pe de altă parte cred că mi-ar fi plăcut dacă ar fi fost introduse și niște dialoguri între Cristiana Pantici și scriitoare, să vedem pe viu răspunsurile acestor femei care au dus la exercițiile de scriere creativă ale autoarei. Pe scurt, ne prezintă perspectivele a 27 de femei de succes, despre feminintate, despre copilăria și încercările lor, despre momentele de cotitură care le-au făcut să se privească/înțeleagă ca femei. E o carte importantă pentru mine căci mă gândesc destul de des la ce înseamnă feminitate sau la faptul de a fi femeie. Am avut întotdeauna o predilecție către o oarecare fluiditate de gen și mi-a fost mereu greu să înțeleg ce înseamnă a fi fetiță/fată/femeie, cu toate că nu mi-am dorit cu adevărat/ nici nu-mi doresc să fiu altceva, doar că mi-e mai ușor mereu să mă definesc ca fiind eu/Ramona/o ființă umană, decât femeie, plăcându-mi lucruri din sfere opuse întotdeauna (și dpdv vestimentație, gândire, comportament, anything). Presupun că de multe ori m-am simțit scoasă din tipare. Așa că, da, mi-a plăcut să citesc și descopăr perspectivele diferite ale acestor femei, cu toate că nu am putut rezona/fi de acord cu toate, ceea ce e absolut firesc și de dorit în orice situație (sau în majoritatea situațiilor). Cartea e scrisă bine și a reușit să sintetizeze foarte fain toate poveștile. Mi-ar fi plăcut și să fi avut mai multe reflecții personale și să ne apropiem mai mult și de autoare și modul în care vede aceasta (mai în detaliu) toate experiențele diverse ale celorlalte femei. Însă nu pot decât să recomand cartea, mai ales fetelor care se gândesc mult la asta, care au dificultăți în a-și găsi feminitatea (sau ce înseamnă asta, la o adică!), dar și care se gândesc mult la cum se pot defini, ce înseamnă succesul și cum l-ar putea reinventa. Fiecare prezentare are și un exercițiu de creative-writing la final, niște teme de scris propuse de scriitorul și editorul Andrei Ruse. Eu nu le-am făcut, dar unele dintre ele sunt foarte interesante și cred că ar putea constitui un exercițiu excelent — mai ales pentru adolescente sau tinerele care chiar sunt la început de drum și au nevoie de mai multe repere. La final există și pagini liniate unde puteți scrie, așa că puteți transforma cartea asta într-un hibrid jurnal. Mărturisesc că ador coperta, cât de roz e, spațierea și faptul că e supe aerisită cartea. A apărut la Editura Hyperliteratura.

La capitolul #poezie. Poemele pe care le citesc sâmbăta sunt încărcate și pe youtube și le găsiți aici, la poemul de sâmbătă.

Resursa, Olga Ștefan

Am adorat noua carte a Olgăi Ștefan apărută la Casa de Editură Max Blecher. Acest lucru se poate vedea din cronica pe care am scris-o la Revista Psyche. Vă super recomand cartea asta care e probabil una dintre cele mai frumoase și complete cărți de poezie pe care le-am citit anul ăsta. Am și citit un poem din ea sâmbăta, a rămas pe Youtube pentru posteritate. Cartea e publicată cu sprijinul AFCN, ceea ce înseamnă că e foarte ieftină, azi o văd pe site cu doar 5 lei. E practic o crimă să nu o cumpărați, jur. Spor! O găsiți la maxblecher.ro.

transcender, Bogdan-Alexandru Petcu

O carte apărută la Editura Charmides și reprezentând debutul poetului (nu știu exact de unde o puteți lua, dar se rezolvă printr-un mesaj/mail la editură care preia comenzi și astfel). O să apară mâine o cronică despre ea la citeștemă.ro, între timp vă puteți delecta cu un poem din ea pentru că #poemuldesâmbătă continuă și pe Youtube.

Iubirea pentru morți e cea mai mare, Cătălina Matei

Altă carte foarte faină la Casa de Pariuri Literare (și ea apărută cu sprijinul AFCN și e doar 8 lei, aproape pe gratis, do yourself a favor and get it). Am scris despre ea la citeștemă.ro: o mică bijuterie. Am și citit din ea într-o sâmbătă. Vezi video pe Youtube dacă nu ai văzut încă pe social media.

resurse interioare, Gelu Diaconu

Ce bucurie să-l recitesc pe Gelu Diaconu, de data aceasta cu un volum re-editat la Casa de Pariuri Literare care face multe reeditări faine. Singurul meu regret cu cartea aceasta este că sunt mai multe typos, în rest, poezia mi s-a părut minunată și am adorat să mă plimb printre versurile de tip jurnal. Mai ales poeziile care implicau lucruri de genul „gelu e trist” mi-au plăcut imens. Am mai citit tramvaie vechi, autobuze care nu mai vin, tot de la CDPL și Ziua în care a murit John Lennon, la Casa de Editură Max Blecher. Adevărul e că vi le recomand pe toate trei. Nu am citit romanul lui Gelu, Sebastian, dar poate recuperez cu cel de-al doilea publicat de curând la ed. Cartier, Kaulas.

Raport către Walt Whitman Poeme LGBT+, Răzvan Andrei

Aș vrea să scriu mai pe larg despre cea de-a doua carte de poezie a lui Răzvan Andrei care e, într-un fel, o prelungire a debutului de la ed Brumar, reeditat la Curtea Veche Publishing: Jazz pentru iguane. Raport către Walt Whitman Poeme LGBT+ a apărut la OMG Publishing care e iar pe val cu coperțile astea mișto, adevărul e că-mi place mult coperta curcubeu, dar nu vă lăsați păcăliți pentru că avem de-a face cu o poezie adesea foarte întunecată și grea de dus, o carte dureroasă, dar necesară și pe alocuri chiar frumoasă. Revenim, între timp puteți asculta și voi un poem din carte pentru că am citit din ea sâmbăta trecută.

Cam asta a fost. Luna asta mă prinde cu vreo două cărți începute, dar n-are-a face. Sunt și eu curioasă ce o să iasă până la sfârșitul lui decembrie. Spor la îngrășat porcul în ajun, recomand poezie că e scurtă, se citește repede și e și frumoasă :D.


Curioși ce am citit în octombrie 2022? Click și vezi.

Curioși ce am citit în octombrie 2021? Și eu, sincer, ia să vedem.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *