ce-am citit în mai și alte peripeții (2023)

S-a dus și mai și sunt super pregătită pentru vară. Azi e 1 iunie (la mulți ani copiilor, și vouă v-au cerut tort pentru că, evident, ce zi e aia fără tort?) și mi-am dat seama că sunt mereu foarte încântată să fac această mini-retrospectivă lunară. La fel cum a început foarte mult să-mi placă să-mi fac liste cu ce o să citesc. Desigur, nu reușesc întotdeauna să mă țin de listă —mi se întâmplă să am chef să citesc altceva, să nu reușesc să bifez tot de pe listă sau pur și simplu să nu-mi placă anumite cărți pe care le-am ales pentru luna respectivă. Toate astea fac parte din „slujba” de cititor, așa că nu e mare brânză. Dar această organizare îmi oferă cumva mai mult sens în toată această activitate a cititului, pe lângă organizarea efectivă și evidentă. Mi-am propus, de când am schimbat biblioteca, să fiu mai atentă cu cărțile pe care le păstrez pe rafturi (și din motive de spațiu), așa că o să încep să mai renunț la cărțile care nu mi-au plăcut sau care pur și simplu nu au mari șanse de a fi recitite. Îmi dau seama că pentru anumiți cititori acest demers poate părea crud, dar din motive de spațiu fizic și mental, e ceva ce funcționează foarte bine pentru mine în acest moment. În același sens de „curățenie” și organizare, listele sunt chiar ce trebuie pentru mine în acest moment. Am scris, după cum probabil știți deja, mai multe despre ideea de organizare a cititului la Revista Golan: 10 moduri în care să te motivezi să citești mai mult și De ce scriu pe cărți.

Ce-am citit în mai? Hai să vedem…

#nonfiction

Creierul ecranului, Anders Hensen

Am văzut cartea asta la o booktuber pe care o urmăresc, cititorisme, și mi-a atras atenția. Sunt un pic setată și cu nonficțiunea în ultima vreme așa că încerc să strecor măcar o carte de nonficțiune pe lună. Mi s-a părut interesantă cartea lui Hensen, dar poate că nu la fel de puternică și convingătoare ca altele pe care le-am citit în stilul acesta. Pe alocuri cred că a fost un pic repetitiv și cred că nu e extrem de convingător în ceea ce privește presupozițiile pe care le, inevitabil, le ridică la fileu. Presupoziția lui cea mare este că creierele noastre nu au evoluat odată cu timpul în care am început să trăim —că avem încă creierul acela tip „fight or flight” și că din pricina asta suferim de atâta anxietate, de exemplu. Noi am evoluat ca societate, mai ales din punct de vedere tehnologic, dar creierele noastre au rămas în mijlocul supraviețuirii și încă nu au ajuns să fie în pas cu tehnologia. De aceea nu sunt adaptate pentru folosirea excesivă a tehnologiei —a internetului, a telefoanelor, a excesului de social-media. Încă nu s-a adaptat la această realitate și cine știe când/cum o va face, dat fiind că acest capitol evolutiv în istoria lumii s-a întâmplat prea repede ca schimbările la nivel de creier sau fiziologie să aibă loc. Este într-adevăr extrem de interesantă această presupoziție și sunt sigură că nu este nici primul și nici singurul care s-a gândit la ea. Nu a fost neapărat extrem de convingător în argumentare/demonstrație, dar toată această treabă transformă lectura în ceva destul de captivant. Efectul nociv pe care îl are excesul de tehnologie nu e neapărat ceva de care suntem străini și poate fi o lectură foarte utilă pentru aceia din noi care folosesc tehnologia, social media în particular, în exces. Spoiler alert, creierul ecranului se referă mai puțin la adaptabilitate și mai mult la ce chestii nașpa îi face tehnologia. A apărut la editura Publica. Traducerea din suedeză de Carmen Vioreanu. E autorul cărții „Creierul deprimat” pe care vreau s-o citesc la un moment dat.

#memoir

Cartea vieții mele, Anna de Noailles

Ce mare surpriză a fost cartea asta! Nu știam nimic despre autoare și mi-a plăcut enorm s-o citesc —a mers foarte bine și după Anii de Ernaux pe care am citit-o luna trecută (am scris deja mai pe larg despre Anii aici). Contesa Anna de Noailles a fost fiica prințului Grigore Brâncoveanu și a Ralucăi Musuruș (fiica ambasadorului Turciei în anii 1850) și înțeleg că a fost foarte apreciată de Marcel Proust care a tot menționat-o în scrierile sale —am aflat de la lansarea de la Bookfest că la decesul acesteia s-au ținut funeralii naționale și recunosc că sunt străbătută de o stare din asta de sentimentalism (ușor penibil, dar poeților/poetelor li se iartă), sunt bucuroasă că a fost apreciată și în decursul vieții sale. Nu doar pentru că e vorba despre o scriitoare femeie, deși joacă și asta un rol masiv, ci și pentru că, din perspectiva aceasta de scriitoare, asta mi se pare adesea mult mai important decât racordarea eternă la opera unui autor demult mort. Cartea vieții mele este un memoir retrospectiv despre copilărie și adolescența timpurie, despre viața Annei de Noailles în prima parte a existenței când ea însăși trăia o realitate diferită de ce a urmat să se întâmple odată cu moartea tatălui său și schimbarea propriu zisă a etichetei și moravurilor —născută în 1876, a murit în 1930 și cartea asta scris-o cu puțin timp înainte de deces. E interesant (dar trist) și faptul că traducătoarea, care a murit tânără, era bolnavă atunci când a început să traducă cartea aceasta și manuscrisul traducerii a fost găsit de Irina Mavrodin. Te poți întreba de ce această carte și nu alta și această apartenență a traducătoarei la memoriile autoarei e înduioșătoare și atât de umană, cel puțin pentru mine. Bedros Horasangian spunea la lansarea cărții de la Bookfest ceva despre cât de frumoasă este scriitura —este ceva blând și rafinat în stilistica Annei de Noailles și mi s-a părut și mie foarte faină treaba asta. Însă se vede pretutindeni că a fost o femeie foarte citită și cumva erudită, are mai multe însemnări/reflecții filosofice și este în temă cu conceptele multor autori și, presupun, pe mine mereu m-au fascinat scriitorii care reușesc să transforme un memoir în ceva mai mult decât viața lor, simplă sau complicată. Ce nu m-a atras în aceeași măsură e probabil fascinația Annei de Noailles pentru anumiți autori —atunci când vorbește despre această admirație din copilărie/adolescență și pasajele alea au fost un pic prea lungi pentru mine. M-a amuzat rememorarea călătoriei sale în România și dezamăgirea pe care a simțit-o gustând preparatul acela tradițional. Mămăliga, despre ea e vorba. Anna de Noailles m-a cucerit pe mine și prin rafinamentul ăsta al scriiturii, dar și prin reflecțiile multiple pe care pare că le-a inserat cu atâta ușurință în universul rememorării primilor ani din viață și a întâmplărilor care, fără doar și poate, i-au influențat existența. A apărut la Editura Cartex în traducerea Irinei Izverna-Tabarac, colecția „Biblioteca Irina Mavrodin.”

#autoficțiune

Primăvara, Karl Ove Knausgard

E copilăros ce voi spune, dar voiam mult să termin cartea asta înainte să se ducă primăvara, măcar din punct de vedere calendaristic. Asta și pentru că îmi propusesem să le citesc pur și simplu pe anotimpuri. E vorba despre patru cărți cu titlul câte unui anotimp —dacă e prima ta întâlnire cu Knausgard, nu știu cum vei privi cărțile astea. Probabil că cel mai bine e să începi cu Lupta mea care e colosală și la care mai trebuie să citesc și eu (mă gândesc să le reiau de la cartea I în română pentru că eu, de fapt, am ascultat primele 3 cărți). Proiectul e mai mic în seria aceasta și, oricum, și cărțile au dimensiuni mult mai reduse. Sunt foarte atrasă de această idee de autoficțiune și e ceva ce mi-ar plăcea să explorez și eu într-o zi. Contraintuitiv pentru mine, îmi place foarte, foarte mult Knausgard și chiar și în cărțile acestea care sunt cu siguranță mai slabe decât Lupta mea, tot îmi place să mă pierd și le citesc cu o anumită aviditate. Îmi place cum inserează reflecții printre lucrurile de zi cu zi —un lucru pe care deja l-am spus și la cartea contesei de Noailles. Am o atracție naturală pentru chestia asta în literatură, nu cred că am ascuns-o vreodată și dacă ar fi s-o argumentez, nici n-aș vrea. Pur și simplu îmi oferă un plus de sens, presupun, chiar și atunci când ne jucăm doar cu presupoziții sau gânduri din astea așa-zis efemere. Knausgard vorbește aici despre familia lui și, mai ales, despre problema depresiei soției sale —adresându-se, ca și în celelalte două pe care le-am citit, fiicei sale, cel de-al patrulea lor copil. E o carte scrisoare într-un fel. Și te face să te întrebi, inevitabil, cât din ce scrie acolo e adevărat și ce impact are tot acest demers asupra lui și a familiei sale. E lectura mea de kindle luna asta, am citit-o în engleză.

#biografie romanțată

Preda. Adevărul ca o pradă, Bogdan Răileanu

Probabil biografia romanțată pe care o așteptam cel mai mult. Asta are cu siguranță legătură cu fascinația mea pentru Marin Preda și Moromeții. Siliștea-Gumești e foarte aproape de satul în care am copilărit și în care trăiesc și acum —m-am identificat foarte mult cu Niculae, ceva ce înțeleg că e oarecum universal-valabil pentru multe persoane într-un anumit moment al vieții. E ceva ce aud destul de des. Marin Preda rămâne totuși unul dintre scriitorii mei preferați, așa că am fost bucuroasă să citesc această biografie romanțată despre el. Sunt anumite lucruri care nu m-au atras complet la această carte —din punct de vedere al scriiturii, presupun, sau poate pentru că imaginea mea asupra lui Marin Preda nu era una care să se identifice așa bine cu un tip de narațiune abordat aici. Asta se poate să fie pur și simplu o prejudecată personală. Ca întreg, însă, mi-a plăcut mult s-o citesc și nici nu mă așteptam la altceva, dat fiind că vorbim despre Preda aici. Mai cu seamă că e vorba despre Preda… cred că nu a fost ușor să scrii despre el. Există cu siguranță atât de multe surse, prejudecăți, există deja atât de multe lucruri despre Preda încât însăși proiectul acestui roman se poate să fi fost mai dificil (dacă nu cel mai dificil) din serie. Totuși, Răileanu s-a descurcat exemplar în nu mai puțin de 288 pagini. Mă bucur că s-a adăugat și acest titlu la colecție. Am vorbit cu Adrian Botez despre proiectul biografiilor romanțate la Perfect Contemporan. A apărut la editura Polirom.

Vis de primăvară, Teru Miyamoto

Ce dor mi-a fost să citesc niște literatură japoneză. Nu știu de ce sunt atât de bucuroasă la întâlnirea cu literatura japoneză —dar cu siguranță are legătură cu fascinația mea îndelungată pentru cultura anime/manga care s-a mutat în mod firesc și în literatură. Sunt și autori cu care nu rezonez sau rezonez mai puțin, dar și mulți autori care sunt lesne printre favoriții mei în mod general. La fel de mult mi-a plăcut și Teru Miyamoto pe care-l citesc pentru prima oară. Nu știam la ce să mă aștept, dat fiind că nu știam nimic despre autor și bucuria a fost cu atât mai mare. Mi-a plăcut atât de tare romanul încât mi-am trecut pe listă și „brocart de toamnă” de același autor și o să-l citesc și în iunie. Vis de primăvară e despre studentul Tetsuyuki Iryo care se mută într-o zonă foarte marginală și dubioasă, o cameră în care descoperă că până și curentul electric fusese tăiat pe bază de neplată. Ceea ce duce la toată „intriga” romanului. Se pare că studentul nostru are o grămadă de datorii rămase de la tatăl lui pe care el și mama lui trebuie să le plătească după decesul acestuia. Treaba asta cu datoriile (camătă, de fapt) am văzut-o reiterată aproape obsesiv în anime/manga, dar și în filme coreene. Frica și neputința, frustrarea se amestecă cu tinerețea personajului nostru principal care vrea să trăiască și să se revolte. E plin de contradicții, de fapt, cum așa se și întâmplă cu persoanele foarte tinere. Inclusiv în ceea ce privește fata pe care o iubește. O vrea și nu o vrea, ba o respectă, ba o abandonează, ba o iubește, ba vrea să o trădeze. Nu se poate hotărî în multe privințe și e fascinant de urmărit firul gândurilor sale pentru că de fiecare dată este autentic. De fiecare dată crede (și crezi și tu) că asta crede și simte de fapt. Iar atunci când apare o secvență care o contrazice pe cealaltă, îți dai seama că e la fel de credibilă —pentru că el chiar simte toate chestiile astea. A fost un nou prilej de a observa câteva elemente fine de sexism ultra prezente în societatea japoneză, de ierarhie, detalii pe care de altfel le-am întâlnit în mai multe cărți/anime/manga japoneze și cu care sunt familiară. Mi-a plăcut povestea misterioasă cu șopârla prinsă în grinda de susținere, cu Tetsuyuki Iryo care încercă să-și găsească și definească identitatea, așa cum se întâmplă cu persoanele tinere, muncind, locuind într-un loc vai de el, încercând să facă pace cu contradicțiile din el. Probabil că cel mai tare m-a cucerit scriitorul însăși ale cărui cărți plănuiesc să le explorez în continuare. A apărut la editura Humanitas în colecția Raftul Denisei, tradusă de Angela Hondru. Pe alocuri mi s-a părut un pic stângace traducerea, dar nefiind eu expertă în limba japoneză, nici nu pot face judecăți de valoare. (Pe scurt: YAY. Alt scriitor japonez pe care fac crush, I LOVE).

#filosofie #interpretare

Mihai Șora. Omul dialogal, Leonid Dragomir

O carte despre filosofia lui Mihai Șora semnată de Leonid Dragomir —cred că ar fi fost utilă mai ales în facultate când am făcut filosofie românească. Și atunci, ca și acum, mi-a lăsat o impresie destul de ermetică filosofia lui Șora. De fapt, nu ermetică, ci mai degrabă criptică. E greu de înțeles, pe scurt, iar cartea lui Leonid Dragomir a reușit să deschidă puțin portița către înțelegerea ei. Mi-a plăcut și faptul că la lansarea de la Bookfest, Leonid a vorbit și despre omul Mihai Șora și despre această filosofie a „dialogului” și „întâlnirii” pe care acesta o practica în mod real, în viața sa de zi cu zi. Am văzut că sunt mai multe opinii contrare cu privire la filosoful nostru din pricina comunismului, dar ce reiese din cartea lui Leonid Dragomir este că Mihai Șora a vorbit despre revoluționarul Lenin, ceea ce este de înțeles (fascinația pentru revoluție este de înțeles, mai ales în faza sa incipientă când de fapt nu știi și nu poți înțelege cu adevărat ce o să se întâmple), dar că acesta nu a fost un susținător al comunismului și ororilor sale. Ba, din contră, se poziționează împotriva acestora printre rândurile ultimelor sale cărți. Dacă lectura mea a fost corectă. Cartea a apărut la Editura Cartex.

#proză scurtă

Un drum cu Ceapă, Radu Pavel Gheo

Nu putea să treacă luna fără să citesc și eu măcar un pic de proză scurtă. Așa că iată, în sfârșit m-am aventurat să citesc cartea asta. O aveam deja în bibliotecă de ceva timp —mi-a recomandat-o o bună prietenă și pentru că o alta l-a recomandat pe Radu Pavel Gheo datorită cărții „Noapte bună, copii”, am zis că, gata, e timpul să-i dau de cap. Pe Radu Pavel Gheo l-am întâlnit la un atelier de scriere creativă la Revista de Povestiri și mi s-a părut util că am vorbit atunci și despre cât de important este să învățăm și să ne edităm textele din punct de vedere tehnic —de exemplu, să punem liniile de dialog corect pentru că de multe ori avem tendința să o facem ca în engleză, iar dialogul în engleză arată un pic altfel. Revenind la „Un drum cu Ceapă” -rupe titlul, e de fapt al unei proze—avem aici niște povestiri foarte scurte care se bazează foarte mult pe dialog (la care mi se pare chiar bun). Prozele au avut un iz „învechit”, dar nu știu cum aș putea explica asta, de parcă vorbeau nu doar despre o generație care nu-mi aparține mie, dar și într-un limbaj care nu este al meu („în mod curent”, lol) azi. Asta nu m-a împiedicat să mă simt atrasă de textele acestea care explorează prejudecățile comunismului, dar și identitare și culturale. Sunt niște proze concentrate cu mesaje puternice. Singurul lucru cu care nu m-am înțeles bine în cartea asta e partea de final în care există niște texte suprarealiste/absurde care nu fac click cu realismul din carte. Am mai întâlnit asta de curând și la Anca Vieru în „Fără poză de profil” (mi-a plăcut foarte mult, după cum v-am zis deja, am avut-o la podcast: Nu știu să spun ce înseamnă talent.) În principiu, n-am o problemă cu disonanța asta. Cu toate astea, prozele astea m-au atras cel mai puțin și mi s-au părut mult mai puțin credibile ca narațiune în comparație cu celelalte. Altfel, ar fi interesant de vorbit cât s-a strecurat autobiografismul în unele din textele astea… Între timp, v-o recomand, cum altfel? A apărut la Editura Polirom.

#poezie

Sere calde. Interior, Maurice Maeterlinck

Urmează să apară o recenzie mai amănunțită la cartea asta la citeștemă.ro, așa că stay tuned și vei afla în curând cum și de ce mi-a plăcut atât de mult. A apărut la editura Cartex în traducerea lui Constantin Abăluță.

Sergio leone, Vlad Drăgoi

Mi-a plăcut super mult cartea asta și ce surpriză a fost să-l descopăr și așa narativ pe Vlad a cărui poezie are ceva special, ceva bine ancorat în viața de zi cu zi, în modul în care zicem bă și ne dau lacrimile din orice. O să scriu clar mai pe larg despre ea curând. A apărut la editura Charmides.

Setări avansate de lumină, Diana Cornea

Încă nu am niște impresii super bine formate cu privire la cartea asta și mi-ar plăcea să notez câteva lucruri cu sens la un moment dat. Unele lucruri mi-au plăcut, altele nu știu dacă m-au convins atât de mult și cred că voi înțelege mai bine ce am simțit și eu cu privire la cartea aceasta scriind despre ea. Sper să reușesc pentru că mă cam încântă să descopăr ce am crezut despre o carte scriind despre ea. Uneori chiar merge așa. A apărut la editura OMG.

#manga

Volumele 4&5 din Death Note, poveste Tsugumi Ohba, artă de Takeshi Obata

Dacă mă urmărești de ceva timp, știi că-mi place să citesc manga, dar și că o iau ușor cu Death Note pe care de fapt o recitesc. Dar acum o cumpăr în format fizic și e mult mai investită lectura decât în ecran. Mă atrage mult și mă face să fiu și mai atentă. Unde și știu ce se întâmplă, nici nu simt nevoia să dau repede-repede pagina ca să aflu. Luna asta am citit volumele 4&5. Luna viitoare probabil voi citi cel puțin un volum. Super recomand manga-ul, cred că ar merge chiar și pentru necititorii de manga pentru că este extrem de interesantă și are și un stil de desen fain și nu foarte „specific”, „personalizat” sau „bizar” cum poate se întâmplă cu alte artworks. Eu le iau de la Cărturești. Am mai citit și alte manga-uri luna asta, dar nu sunt pentru ochii și urechile dumneavoastră. 😀

În mai m-am uitat la Jujutsu Kaisen —un anime pe care-l vânam de multicel, dar la care nu ajunsesem încă. Mi-a plăcut foarte tare, cu toate că pot să văd niște minusuri în ceea ce privește construirea personajelor și pur și simplu a narațiunii (cam multă informație despre universul Jujutsu Kaisen fără o pregătire prealabilă, ceea ce scade puțin nivelul de story-building). Sunt curioasă să încerc și manga-ul, dar până una alta sunt foarte îndrăgostită de Gojo-sensei care seamănă, n-o să ascundem asta, destul de mult cu Kakashi-sensei. Sunt sigură că atunci când vor ajunge cei din bula mea de cititori să citească asta, se vor cruci. Ce naiba mai sunt toate astea? Îmi pare rău, folks, mă uit la anime de prea mult timp ca să mă pot disocia și nu insistă societatea în care trăim noi azi să nu ne mai luăm atâta în serios? Păi, iată! 🙂

Un lucru care mi-a plăcut foarte mult luna asta a fost atelierul de poezie ludică pe care l-am ținut la Bookfest Junior (Asociația De Basm a organizat mai multe ateliere, eu am reușit să fiu acolo datorită editurii Cartex). A fost superb faptul că au fost atât de deschiși față de poezie, unii dintre ei nici nu știau ce urmează să se întâmple acolo (cu toate că o fetiță a venit special pentru acest atelier și a așteptat să înceapă, how cool is that? I’m not crying, u r crying!!!!) Au râs, ne-am distrat, au citit cu voce tare poeziile și și-au pus emoticoane. Cel mai tare m-a „marcat” probabil poezia scrisă de o fată despre dietă și burtică. Am iubit poezia aia. Am fost la Bookfest vineri și sâmbătă, nu am apucat să fac shopping cum aș fi vrut, dar am luat niște cărți, am primit altele și urmează să vi le arăt. În schimb, m-am bucurat să fiu acolo, l-am prins pe Micuțu la editura Cartex când își lua cărți și în cele două seri de stat în București am ieșit la Femei pe Mătăsari cu Ana, my bestie, se poate vedea clar într-o imagine în care am limba albastră pentru că, deși am auzit niște comentarii cum că vata aia de zahăr e radioactivă sau ceva, tot o să risc. E vată de zahăr în formă de văcuța Mumu, înțelegi? Eram la rând eu cu alți 10 copii. Life is good.

Ce-am scris luna asta? Mai multe chestii. Mă poți citi și la Revista Golan, după cum știi. Am ascultat mult Riri Castor. Nu știi cine e Riri Castor? Ei bine, conform fiicei mele, Riri Castor este Fujii Kaze de la care noi ascultăm în special Garden și Shinunoga E-Wa și ce e interesant la artistul acesta e că a devenit faimos datorită platformelor Youtube și Tik Tok, așa că aveți speranță. Las mai jos Garden.