Despre „Anii” de Annie Ernaux

TEXT scris pentru clubul de lectură lunar din grupul „Clubul cititorilor de cursă lungă” (Facebook) unde vă invit să participați și voi pentru că au fost o grămadă de comentarii și impresii pertinente care merită lecturate. Cartea a apărut la Anansi World Fiction în traducerea superbă a Mădălinei Ghiu.

Am propus „Anii” pentru că am citit deja „Pasiune simplă. Confesiunea adolescentei” (prima mea întâlnire cu Ernaux) și mi-a plăcut foarte tare. Într-atât de mult încât mi-am dorit să citesc și alte cărți de aceeași autoare, ceea ce e mereu grozav. Despre cealaltă carte (de fapt, două în una), am scris mai pe larg cu altă ocazie. Însă este important pentru mine de spus faptul că mi-au plăcut mult mai mult acelea —nu doar pentru că am rezonat mai mult cu conținutul, ci pentru că mi s-au părut ambele mai închegate. Am văzut că există o preferință fie pentru Pasiune simplă, fie pentru Confesiunea adolescentei. Mie mi-au plăcut ambele în mare măsură și cred că alegerea ar fi diferită în funcție de zi sau stare, ceea ce doar îmi demontrează că, într-adevăr, am fost foarte investită în ambele. Cu toate că pot simți o preferință concretă (foarte personală) pentru „Pasiune simplă. Confesiunea adolescentei”, lectura Anilor a fost una intensă, cu sublinieri și diverse însemnări, mai mult sau mai puțin interesante din punct de vedere obiectiv. E un proiect mare —și nu doar pentru că aici se desfășoară peste jumătate de secol, însă miza acestei memorii a anilor în întregirea lor colectivă, cu desfășurări sociale, politice, culturale, fără a se lăsa prinsă în evenimentele pur personale și individuale, este în sine și un manifest al memoriei și propriei generații. Dacă ar fi să le punem față în față, mizele Pasiunii și Confesiunii sunt mici, pur individuale și încastrate în această existență, o privire înăuntru. În Anii privirea este exterioară și temporală.

Autoarea urmărește o perioadă lungă de timp —de la nașterea sa în 1940 și la momentul scrierii acestei cărți, anul de grație 2006. În „Anii” proiectul este diferit, cum ziceam, la fel și miza. Se face un soi de rememorare fragmentară a etapelor importante din viață, dar fără o privire foarte atentă asupra vieții personale. Este, mai degrabă, o rememorare fragmentară a identității colective, conectându-se în mod necesar la istorie, întâmplările și schimbările social-politice. Fascinantă este poate tocmai această formulare colectivă pe care o practică adesea, folosindu-se, în funcție de segmentul de viață și vârstă traversate, de forma de plural a pronumelui personal, „noi”. Mi s-a părut a fi un artificiu potrivit pentru ceea ce și-a propus cu această carte mare și am apreciat și o anumită solidaritate atunci când vorbea despre schimbările survenite din punct de vedere social în urma primelor mișcări feministe. Este de asemenea posibil inconfortabil acest „noi” atunci când vorbește despre diferențele dintre generații —din cea de-a doua parte, a „îmbătrânirii.” Tot acest demers complex, deși fragmentar, pare să situeze cartea undeva deasupra ideii de autobiografie —întrucât nu se concentrează într-un mod personal asupra propriei persoane și experiențelor sale, dar nici nu face un demers atent și detaliat asupra unor anumite aspecte importante din punct de vedere social-cultural-politic. Mai degrabă, toate acestea se amestecă și compun o carte ca o „trecere prin timp și viață,” păstrând cumva, astfel, un fel de alură obiectivă. În sensul narațiunii, poate că asta ar putea fi văzută și ca o privire din afară a naratoarei-autoare, implicarea acesteia fiind cumva deasupra sentimentalismului și emoției, dar fără a fi devenit rece și pur factuală.

Cred că mai departe de preferințele noastre în ceea ce privește această lectură, putem fi de acord că este formidabilă memoria. Și memoria autoarei, dar și modul în care o modelează și o compune în această carte —probabil și motivul pentru care vom înțelege mai bine de ce este considerată „capodopera autoarei.” Ca persoană care scrie, dar și ca cititoare, n-am putut să nu admir capacitatea extraordinară de a îmbina toate elementele, de a rememora și de a trece în revistă contextele sociale, politice, culturale și personale, făcând o conexiune atât de natural-existențială. Spuneam mai devreme că demersul lui Ernaux nu este pur autobiografic încât ți se poate părea lesne că nu despre ea este vorba aici, ci despre ei/noi, despre întreg și această perspectivă rămâne adevărată. Doar în măsura în care înțelegem că „eul” ei este integrat narațiunii și se bagă pe sine în mersul lucrurilor, în trecerea timpului —atunci când se referă la avort, la divorț, la creșterea copiilor, la munca de profesoară, la pasiunea pentru un bărbat, la diferențele dintre generații, o face prin prisma acelui „noi” în care este complet integrată și Annie Ernaux, (și) experiențele ei fiind emblematice trecerii timpului. Mi s-a părut curajoasă această „ieșire din sine,” pentru mine complet neașteptată după lectura foarte personală pe care am avut-o cu „Confesiunea adolescentei” și „Pasiune simplă.”

Într-un articol din New York Times se scrie despre această transpunere a lui „noi” (în care, cum după bine este notat articolul, uneori Annie Ernaux apare reprezentată doar ca „ea” și nu ca „eu”). În acest articol ([https://www.theguardian.com/books/2018/jun/22/the-years-annie-ernaux-review]) se pune accent pe ideea conform căreia, cu această atitudine, Annie Ernaux a vrut să înfrunte prejudecata conform căreia memoriile/autobiografiile scrise de femei ar fi despre „lucrurile la scară mică,” despre „domestic.” Mi s-a părut intrigantă această afirmație —de altfel, complet de înțeles, dar rămâne poate deschisă o discuție despre forma autobiografiei/memoriei la femeile scriitoare. Și nu „dacă” e cazul ca autobiografiile/memoriile scriitoarelor femei se înscriu în acel registru, ci mai degrabă cât de „lipsită de viziune” ar fi o astfel de abordare, ce ar fi de demonstrat aici și care dintre ele ar fi mai benefică/utilă/importantă. Întâmplător, luna aceasta am citit și „Cartea vieții mele” de Anna de Noailles care este tot un memoir, de data asta cu multe reflecții multiple, unele filosofice, despre viață și persoana tânără care a fost (e un memoir scris în ultima parte a vieții autoarei, despre copilărie și adolescență). Mi s-a părut bizar și fascinant deopotrivă că la un moment dat am putut vedea câteva asemănări între cartea lui Ernaux și a contesei Anna de Noailles, cu toate că nu seamănă deloc ca formă sau scop. Însă există ceva din această dorință de „păstrare”, de „rememorare” și arătare a sinelui într-o formă sau alta (individuală/personală/colectivă/amestecată), o componentă importantă fiind, în ambele cazuri, schimbarea și trecerea timpului.

Nu m-a atras în mod excepțional stilul fragmentar de data aceasta —cu toate că nu am o problemă în general cu stilul și chiar îmi place scriitura lui Annie Ernaux. Am stat și m-am gândit ce a fost pe minus în relația mea cu cartea aceasta pentru că, acum când scriu despre ea, constat că pot spune suficiente lucruri cu sens —și, mai mult decât atât, este o carte despre care poți dialoga suficient, ceea ce denotă o „substanță activă, la lucru” în „Anii.” Cred că pur și simplu aici este vorba despre o dificultate a mea de a urmări anumite momente istorice, politice și sociale cu care nu sunt familiară și care, fără un context puțin mai complex, au fost mai greu de receptat. Nu de receptat, cât probabil de „asimilat” sau „identificat cu.” Această atenție intenționată asupra evitării „eului” și a creării unei autobiografii colective, al cărei demers e poate însăși prinderea timpului/trecerea prin viață/păstrarea a ceva pentru viitorul sine, colectiv sau individual —mi-a plăcut, dar totodată m-a dezarmat pentru că a fost prea multă informație curgând într-un timp scurt. În acest sens, mi se pare că aș fi avut o legătură mai tandră și mai adâncă cu „Anii” dacă aș fi citit-o după mai multe cărți de-ale lui Ernaux —înțelegerea anumitor sub-contexte, priceperea mai bună asupra autoarei și intereselor sale și așa mai departe. Aceasta este desigur o digresiune pur personală și care nu are legătură cu forma/structura cărții. În definitiv, miza și intențiile din spate sunt impecabile. Poate că, așa cum mi-a sugerat cineva, e o carte pe care o apreciezi și mai adecvat după o anumită vârstă/trecere prin viață, ceea ce nu ar fi nici exclus și nici contraintuitiv.

Dacă ar fi să spun ce mi-a plăcut cel mai tare la „Anii,” atunci aș zice că, probabil, tocmai perspectiva diferențelor dintre generații și înțelegere necesar distinctă asupra istoriei și schimbărilor social-politice. La început, vorbește despre privirea pe care o au ei, copiii, atunci când îi văd/aud pe adulți vorbind despre istorie, despre revoluție, despre fascinația cu privire la realitatea istorică și nostalgie (simt aici, cum am citit chiar direct și în cartea contesei de Noailles, un patriotism francez profund). Modul în care percep copiii toate acestea e poate direct proporțional cu modul în care generațiile diferite stau cu ochii pe același obiect și îi ghicesc forme complet altfel, uneori diametral opuse. Mi s-a părut foarte pătrunzător modul în care Annie Ernaux a ales să scrie despre asta —și din perspectiva copilăriei, și a îmbătrânirii, uitându-se din ambele direcții la momentul potrivit. Este, fără îndoială, o carte despre anii aceia, așa cum ne-o sugerează nepărtinitor și titlul.

Ca o concluzie, sunt curioasă cum au privit alții această carte și dacă perspectivele sunt direct proporționale cu trecerea anilor.