Gelu Diaconu: „Literatura e un loc în care mă simt în siguranță.”

În episodul 31 m-am întâlnit la Perfect Contemporan cu Gelu Diaconu. Un podcast cu şi despre literatură. Din când în când mă întâlnesc cu autori şi despicăm firul în patru pentru a vedea de ce scriem, ce e în spatele unei cărţi, despre impulsurile care ne pun în mişcare şi nu numai. Nu e nimic „ perfect” la Perfect Contemporan, dar totul e mai mult sau mai puţin contemporan.

Am vorbit cu Gelu Diaconu -scriitor, poet, jurnalist cultural, omul din spatele platformei O mie de semne și vocea de la Biblioteca lui Gelu. De multă vreme voiam să vorbesc cu Gelu la Perfect Contemporan și să vorbim despre „spațiul prieteniei numit Biblioteca lui Gelu,” așa cum el însuși îl numește. Cu Gelu am stat la taifas despre multe, despre literatura ca refugiu, pasiunea de cititor și strâns cărți, cum are nevoie de inspirație și că reînvață să scrie la fiecare carte. S-a scurs prea repede timpul la podcast cu Gelu, dar ne-a povestit și despre Băieții n-au voie să plângă, romanul recent apărut la Editura Paralela 45, dar și despre cartea Biblioteca lui Gelu, volumul care reunește 15 dialoguri din podcast, publicat la Editura Cartex. Urmează să apară și alte volume de acest fel, Gelu ne-a povestit despre ce înseamnă această carte și vă invităm să aflați mai multe despre ea pe 26 iunie la o lansare unde vor fi invitați Radu Paraschivescu, Bogdan Alexandru Stănescu, Alina Pavelescu și Ciprian Măceșaru.  Vă dorim ascultare plăcută! 

 

Ne puteți asculta și pe Spotify, Apple Podcasts, Google Podcasts și Youtube.

Câteva lucruri pe care ni le spune Gelu azi:

Cartea este o experiență diferită. Nu e ca și cum ai apăsa pe un buton, mai opresc puțin… (…) Cartea e acolo, știi că e fidelă. Îți dă posibilitatea să-ți faci filmul tău în cap.

La o oră de podcast au fost cam trei ore de muncă.

Eu mi-am dorit o bibliotecă autentică. Să fie cu mulți autori și diversitate. (…) Și am visat de multe ori la treaba asta. Biblioteca lui Gelu a fost creată în ani de zile.

Îmi place melancolia tecutului. Și cred că se vede în poezia mea. Îmi place să recuperez vremurile de atunci deoarece mă gândesc cu nostalgie la vremea când eram mai tânăr și gândeam altfel. Și eram mai lipsit de experiență și nu știam cum să iau viața.

Întotdeauna refugiul meu a fost în literatură, fie că am scris, fie că nu.

Literatura pentru mine e un refugiu. Un loc în care mă simt în siguranță.

Experiențele astea ies din mine sub formă de poezie sau proză. Încerc să fiu sincer și cu mine însumi. Să nu trișez în niciun fel pentru că aș avea senzația că mint cititorul.

În general (poezie) scriu spre toamnă. Acumulez experiența de peste an, acumulez stări contradictorii sau stări de bucurie/fericire, tristeți, toate aluviounile alea care se lipesc de viața ta de-a lungul unui an și, spre sfârșitul anului, reușesc să scriu poezie. În schimb, la proză mă remontez spre începutul anului.

Rescriu încă o dată prin trascriere. Eu scriu de mână.

Experiențele din Ferentari au lăsat urme pentru mine. Dacă luai un pumn în față, pe vremea aia, și dacă începeai să plângi, toată lumea râdea de tine. Picai într-un ridicol etern. (despre Băieții n-au voie să plângă)

De fiecare dată când mă apuc de o carte eu reînvăț să scriu. Îmi pierd exercițiul.

Sunt dependent de inspirație. Dacă nu sunt inspirat, nu scriu.

Nu poți să tratezi un dialog viu ca pe o poză pe care o prelucrezi în PhotoShop.

*Muzica de la început vine de la https://mixkit.co (Rock the Game/by Ahjay Stelino)