Anca Vieru:”Nu știu să spun ce înseamnă talent.”

În episodul 25 m-am întâlnit la Perfect Contemporan cu scriitoarea Anca Vieru. Un podcast cu şi despre literatură. Din când în când mă întâlnesc cu autori şi despicăm firul în patru pentru a vedea de ce scriem, ce e în spatele unei cărţi, despre impulsurile care ne pun în mişcare şi nu numai. Nu e nimic „ perfect” la Perfect Contemporan, dar totul e mai mult sau mai puţin contemporan.

Azi am vorbit cu Anca Vieru despre diferențele dintre proză scurtă și roman, despre ce înseamnă talent și ce înseamnă muncă în scris – niște teme cu care deja v-am obișnuit la Perfect Contemporan. A fost o plăcere să vorbesc cu Anca despre proza scurtă și să descopăr întreg procesul prin care aceste mici lumi iau naștere și se pregătesc să cucerească cititorii. Cititori care, la rândul lor, au un rol activ în întregirea acestor povestiri. Am vorbit în special despre Felii de lămâie și Fără poză de profil, două volume de proză scurtă apărute la Editura Polirom și pe care vi le recomand cu căldură.

Ne puteți asculta și pe Spotify, Apple Podcasts, Google Podcasts și Youtube.

Ascultare plăcută!

Câteva lucruri pe care ni le spune Anca azi:

Îmi place foarte mult atunci când merg pe stradă să fiu atentă nu numai la ce vorbesc oamenii, ci și la gesturile lor, la felul cum se mișcă. Mi se pare că atunci când te uiți la oameni necunoscuți, ai mintea mult mai deschisă.

Într-un fel îmi adun povestirile din bucățele. Nu există un personaj ca cele pe care le scriu, dar bucățele există.

Persoane care nu mă inspiraseră au venit la mine și mi-au spus: Ai scris despre mine, nu? Nu. Eu nu scrisesem despre ei și atunci m-am gândit că probabil era o proză care reușea să se plieze pe multe din persoanele în carne și oase, din viața reală.

Atunci când m-am apucat să scriu, toată lumea s-a mirat. Aveam renume de persoană foarte rațională care se ocupă de științele exacte. (…) Mi-am pus și eu întrebarea: oare chiar fără talent, așa cum mi s-a spus, o să meargă să fac ceva?

Nu știu să spun ce înseamnă talent. E adevărat, e o muncă să scrii – e o muncă pe care o fac cu plăcere, și atunci nu mă frământă chiar atât de tare.

O carte extraordinară poate să dea naștere gândului că îți dorești să scrii. Poate să nască ea însăși prin astfel de gânduri alte cărți.

Mi se pare că și a scrie scurt este un mod de a scrie. S-a pliat pe felul meu de a fi și a mă exprima.

Un roman îți dă o ancoră. (…) Pe când în proza scurtă, fiecare povestire e o lume și te plimbi de la o lume la alta.

Pentru un roman trebuie să ai mai multă anduranță.

La proză scurtă am ideea asta că nu trebuie să revii de foarte multe ori pe text pentru că atunci se pierde un pic din prospețime.

E greu de știut exact când se termină o povestire, când să o închei și cum să o închei.

Un scriitor descrie niște fapte. Nu trebuie să dea diagnostice în povestire. Așa cum și în alte povestiri sunt personaje mai ciudate. Sunt la fel ca oamenii care ne înconjoară. Noi când interacționăm cu ei nu știm toată patologia.

Atunci când citești niște fapte nu înseamnă că nu le știai dinainte. Dar când le vezi puse pe hârtie, poți să înțelegi mai bine. Și poți să vezi uneori acea, să nu zic nedreptate, acea unidirecționalitate a anumitor fapte. Cred că literatura scrisă de femei are totuși ceva care poate să irite la un moment dat. (…) ridică la fileu niște probleme ale femeilor pe care poate un bărbat nu le va scrie.

O povestire lasă un fel de remanență, un gând și când cititorul trece la următoarea povestirea având acel rest de gând de la povestirea anterioară o citește altfel decât dacă ar fi urmat după o alta. Fiecare cititor, prin ordinea asta, schimbă ceva la volum.

*Credit photo Anca Vieru: Mircea Struțeanu