ce-am citit în decembrie și alte peripeții (2022)

Bună să vă fie inima și la mulți ani! Sper să avem un 2023 bun și blând. Eu intru cu niște restanțe și nu mă simt deloc vinovată, ceea ce nu mă poate decât bucura. E un sentiment oarecum nou pentru mine. Așa că hai să vorbim puțin despre ce-a fost în decembrie 2022 în timp ce ascult un playlist mainstream cu top 100 cele mai bune cântece din 2022. Ca orice tiktoker, I’m enjoying it. *inserts funny smile* Sunt restantă cu postarea asta, dar și cu cea despre favoritele din 2022. Între timp, le poți vedea pe cele din 2021, dar și pe cele din 2020.

Ce lună agitată, de abia așteptam să mă odihnesc câteva zile și nu mă așteptam să-mi fie rău. Pentru cineva cu fobie de vărsat, nu a fost grozav, dar cu ocazia asta am descoperit că mai sunt o grămadă de oameni ca mine. Mă bucură și nu prea — sunt fericită de înțelegere și solidaritate. Pe de altă parte, nasol, nu prea-mi place să mă gândesc că experimentează și alții aceeași frică oribilă în fața unui lucru relativ simplu. Dar a trecut și răul, mi-am revenit și chiar pot spune că m-am odihnit, m-am distrat jucând Remi în noaptea de anul nou, am băut niște șampanie, a fost cam binișor și de abia aștept să reiau munca la podcast și toate celelalte. M-a întrebat fiica mea ieri la Adevăr sau Provocare dacă e adevărat că îmi place să muncesc și i-am răspuns sincer Da. Îmi place munca pe care o fac și m-a ajutat să o privesc cu alți ochi și pe-aia casnică. Despre asta poate m-ați auzit vorbind în podcastul cu Gelu de la #bibliotecaluigelu.

Am recomandat niște poezie foarte mișto la Cărturești, deși a fost iar extrem de greu să aleg 10 titluri potrivite pentru a fi dăruite în perioada sărbătorilor. Dar, aș zice eu, nu numai. Mereu e timp și spațiu pentru poezie, cu starea potrivită.

În decembrie am văzut unul dintre filmele mele preferate de anul trecut: As bestas/Bestiile. O coproducție spaniolă-franceză de un regizor complet necunoscut mie, Rodrigo Sorogoyen și pe care îl asemuia un critic cu Pedro Almodovar (nu știu dacă în ceea ce privește stilul, nu cred, mai degrabă potențialul de faimă). Am văzut filmul ăsta într-o premieră specială la cinema Elvira Popescu (o seară cu vin și discuții, dar eu și A. am prins doar vinul dinainte) și care înțeleg că o să ruleze începând cu ianuarie. Așa că-l puteți vedea și voi. Am iubit atât de tare filmul ăsta că mi-ar plăcea să vă povestesc separat despre el, sper să reușesc, a fost o piesă grozavă și din punct de vedere stilistic, și ca mesaj, execuție, actorie și așa mai departe. Am văzut și mult iubitul și mult detestatul serial Wednesday care mi-a plăcut mult mai mult decât aș fi crezut. Împreună cu After life e probabil unul dintre serialele care mi-au plăcut cel mai tare anul acesta. Este predictibil, cu siguranță, chiar și pentru mine, dar m-a distrat grozav să experimentez astfel universul familiei Addams care mi-a plăcut întotdeauna în diversele sale forme.

Ce-am citit, deci?

• #proză #diversă

Geografia uitării, Ion Pleșa.

Foarte bună cartea de proză scurtă care tinde în tematică și spre ideea unui soi de roman. Scrisă printr-un flux al conștiinței, exploreză copilăria, maturitatea, relația cu părinții în diverse stagii și această identitate duală, uneori conflictuală, alteori remarcabil de armonioasă: română și ungară. Mi-a plăcut tare de tot cum scrie Ion Pleșa și-mi doresc tare să vi-l aduc la Perfect Contemporan și să vorbim despre Geografia uitării, cât e uitare, cât e amintire, cât e ficțiune, nonficțiune, autoficțiune, ne vin în cap mai multe întrebări, nicio problemă. A apărut la Casa de Pariuri Literare.

Prietena mea Natalia, Laura Lindstedt

Natalia este o pacientă aparent nimfomană, dar care de fapt pare să aibă dificultăți de a fi prezentă în timpul actului, ci mai degrabă este fascinată de tot ce ține de latura sexului și a sexualității, iar problemele sale sunt redat prin psihologul ei —care, pentru început, pare să nu aibă gen, nu îți dai seama dacă este o femeie sau un bărbat, dar ghicești în cele din urmă că trebuie să fie vorba despre un el. Mi s-a părut interesant modul în care psihologul psihanalizează situația Nataliei, dar și cum nu pare să dețină deloc controlul, nici măcar atunci când îi propune anumite exerciții terapeutice Nataliei. Finalul este deschis, abrupt, lipsit de concluzii și asta mi s-a părut potrivit. Este o carte destul de grafică în limbaj, după cum era de așteptat, cu un desen foarte reușit al unui falus. Pe copertă, dintr-un Kirkus Review, aflăm că “Derrida se întâlnește cu Anais Nin… un roman impudic și seducător,” probabil o descriere corectă : ). A apărut la ed. Humanitas în colecția Raftul Denisei, traducerea din finlandeză de Sigrid Grăsnean.

Malacqua, Patru zile de ploaie la Napoli în așteptarea unui eveniment extraordinar, Nicola Pugliese

Ce surpriză plăcută a fost romanul acesta cu care am plecat acasă de la Gaudeamus. A apărut foarte recent la editura Vellant în traducerea Geaninei Tivă. Îmi place la nebunie faptul că editura Vellant scrie pe copertă numele traducătorilor, e foarte nice treaba asta. Nicola Pugliese e un mister. Un jurnalist descoperit și pescuit de Italo Calvino care l-a introdus în viața frumoasă și tumultuoasă de scriitor. Dar nu pentru mult timp că, deși s-a vândut super bine și a avut o priză fantastică la public, se pare că a fost retrasă la câteva zile după publicare și autorul a refuzat s-o mai retipărească pe Malacqua. A circulat sub formă de fotocopii și într-o ediție princeps la preț prohibitiv, aflu de pe copertă, devenind un “roman-cult”. Omul s-a retras și el în singurătate și te face să te întrebi de ce a mai publicat in the first place. Presiuni politice din cauza parabolei lui kafkiene care “denunța în mod subtil corupția”? Sau era doar un ciudat? Sau i s-a părut cartea prea proastă? sau l-a doborât faima și succesul? probabil găsim răspunsuri diverse pe internet. Romanul e publicat în 1977 și a fost retipărit în 2013, după moartea autorului (din 2012). Cică ar mai fi publicat prin 2008 și o colecție de povestiri, ca să adăugăm o picătură misterului publicării. Mi-a plăcut grozav de tare cartea asta care mi-a amintit de Jose Saramago, unul dintre preferații mei, așa că nu mă pot opri și o să v-o recomand cu mare, mare căldură, cred că e una dintre cărțile alea de citit :). Am adorat finalul. Una din cărțile excelente ale anului 2022 pentru mine.

Cioran. Ultimul om liber, Andrei Crăciun

Nu putea să treacă anul fără să mai citesc și eu o biografie romanțată din colecția superbă de la editura Polirom, despre care voi știți deja mai multe dacă ați ascultat interviul cu Adrian Botez la Perfect Contemporan. Cred că nu sunt sigura care s-ar putea întreba cum ar arăta o biografie romanțată despre Cioran… la o adică, s-ar putea să fie o chestie chiar deprimantă. Nu e filosoful ăla cu neajunsul de a te fi născut? Nu pare cea mai potrivită lectură pentru sezonul Crăciunului. I-am înțeles curiozitatea stomatologului meu când a scos capul pe ușă și m-a întrebat ce mai citesc, ah, păi cât e ficțiune și cât e adevăr în biografia asta romanțată? Foarte pertinent. De aceea nu te aștepți poate să găsești atât umor în cartea asta stilistic cuceritoare. Pornește printr-o scenă foarte mobilă și vie cu un bătrânel despre care mai, mai să crezi că e Cioran însuși, dar descoperi că e de fapt Sabato. Andrei Crăciun ne vorbește despre domnul Cioran din multiple perspective, inclusiv din cea a lui Sabato, ceea ce m-a fascinat total (narațiunea e la persoana a treia). Cel mai mult poate mi-a plăcut faptul că a introdus și perspectiva unui adolescent care mai târziu s-a maturizat și modul în are l-a perceput pe Cioran la început și mai târziu (despre care s-ar putea să ghicim că este însuși autorul). Foarte fain a ales Andrei Crăciun să scrie despre Cioran, cred că i-a ieșit grozav. Încă o biografie romanțată de succes. Nu degeaba l-am întrebat pe Adrian Botez dacă merg scriitorii aceștia la o școală specială de scris biografii romanțate… nț, nț, aflați și voi răspunsul în podcast.

Exerciții de haos, Ionuț Cheran

Avem aici chiar niște exerciții de haos. N-ai putea spune ce este, dacă e un fel de roman, un fel de proză scurtă, o combinație, nu cred că ai da-o bine oricum ai spune. Sunt mai degrabă exerciții în care îmbinăm naratorul cu narațiunea, dar și scriitorul care e absent, dar prezent, personajele i se adresează din când în când și naratorul îl ia chiar la mișto. Facem distincție între narator și personaj și scriitor, ceea ce e plăcut atunci când citești ceva experimental. Cred că nu m-a atras prea tare exercițiul cu ariciul ăsta intelectual, personajul aparent principal care din când în când își dă seama că e doar un personaj de carte (asta mi-a plăcut), dar m-a atras mai puțin detalierea vieții ariciului (de exemplu în întâlnirea lui cu bufnița, care nu e neapărat prădătoarea sa naturală). Mi-ar fi plăcut probabil mai mult fără asta, but that’s just me. M-a amuzat pe alocuri și m-a atras foarte tare jocul ăsta între ipostazele personaj-narator-scriitor, autoironia și introducerea neașteptată a unor reflecții/aforisme chiar reușite. A apărut la Casa de Pariuri Literare cu niște ilustrații foarte întunecate și mișto de Claudiu Doncuțiu.

• #nonficțiune

Meseria de romancier, Haruki Murakami.

Am citit-o în tren la dus-întors atunci când am fost la București pentru Gaudeamus și a fost o lectură perfectă despre care, iar, vreau să vă spun câte ceva separat, neapărat. Mai ales pentru că e probabil una dintre cărțile mele preferate de nonficțiune din 2022. Îmi amintesc că la fel de mult mi-a plăcut și Portret al alergătorului ca scriitor de cursă lungă — simplă, bizar motivațională și extrem de utilă chiar și atunci când nu poți fi de acord cu tot ce sugerează Murakami ca practică de lucru. Nu poți sau n-ai cum, dar e fain tare să citești despre cum vede meseria de romancier cineva care face asta în mod profesionist și din asta trăiește. Un lucru foarte greu. Însă, spoiler alert, viața de romancier e și despre anduranță și perseverență. Și asta mi-a plăcut mult și mi-a reamintit și despre cartea despre scris a lui Stephen King (am scris aici mai multe despre ea: Misterul regelui). A apărut la editura Polirom în traducerea Andreei Sion.

Iarna, Karl Ove Knausgard

Lectura mea de #kindle din decembrie, am citit-o în engleză, dar sunt sigură că și traducerea în română e foarte bună. A apărut la Editura Litera. Mi-a plăcut enorm cartea asta — e din seria Anotimpuri și este cronologic a doua, am citit Toamna în urmă cu vreun an sau doi, nu mai rețin și știu că și aceea mi-a plăcut mult. Dar parcă și mai tare m-a cucerit asta. Nu știi niciodată unde să încadrezi cărțile astea de autoficțiune, e și autobiografie, sunt mai multe aici. Am decis oricum s-o bag la nonficțiune pentru că nu prea pare să se potrivească altfel. Am regăsit multe dificultăți de parenting similare aici, cu toate că nu se concentrează neapărat pe asta, am simțit bine instanțele unde a vorbit despre asta și despre iubirea pentru copiii lui. Mi-au plăcut foarte mult diversele reflecții pe diverse teme, frica în fața ignoranței, încercarea de a-și explica lumea — ce să mai, semi filosofic demersul lui Knausgard, dar nu doar aici pentru că are tendința asta în toate cărțile pe care le-am citit eu de el. Superb stilistic mi s-a părut și modul în care și-a început diverse capitole: prin descrierea unor obiecte precise ca bețigașele de urechi. Trece de la aceste descrieri efective la utilitatea, modul de întrebuințare, așezarea în spațiu, percepția și experiența personală. Aproape că mi-am luat notițe. E o lectură bună și ca experiență de creative writing, dacă vrei, dar ăsta e doar un plus. Tare mult îmi mai place Knausgard.

ADHD 2.0, Edward M. Hallowell și John J. Ratey M.D.

Prima mea carte despre ADHD, un subiect pe care-l voi explora și mai intens în următorul an. E utilă din multe puncte de vedere, dar pentru mine a fost prea orientată motivațional. Cred că poate să aibă efectul opus pentru persoanele care chiar nu reușesc să ajungă la ideea de succes/a te simți împlinit etc, mai ales când ai atâtea dificultăți din pricina ADHD-ului. Îmi place că pune accentul și pe a-ți defini singur ideea de succes, dar mi se pare în același timp că bate cam mult apa-n piuă pe treaba asta. Vorbește despre lucruri punctuale care te pot ajuta când ai ADHD (medicație, sport, mediu etc). Și le ia pe fiecare în parte și le disecă. Explică desigur și ce este ADHD, cum se manifestă. Interesant pentru mine a fost că au vorbit și despre VAST, dar și despre faptul că nu se mai folosește termenul de ADD. Oricum, o lectură utilă pentru început, mai ales dacă nu ți se pare plictisitor accentul pe motivațional (pe mine mă cam enervează, but that‘s just me). Gabor Mate știu că a fost în discuții cu cei doi care au scris cartea (sau doar unul dintre ei, nu rețin) când a scris cartea lui despre ADHD/Minți împrăștiate pe care știu că o iubește multă lume (n-am citit-o încă). Autorii mi s-au părut într-adevăr foarte bine pregătiți, amândoi cu ADHD. Poate că ar fi trebuit să încep cu ”Driven to distraction”, tot de Ratey și Hallowell care înțeleg că e mai bună ca asta. Oricum, cartea poate să fie un ghid util pentru început, mai ales dacă nu știi nimic despre ADHD. Ce mi-a plăcut tare a fost și că explică faptul că înainte exista și mai multă stigmatizare împotriva persoanelor cu ADHD în sensul în care nici nu se știa/înțelegea termenul și mulți copii cu ADHD erau considerați întârziați mintal (horror) și adulții doar leneși. Ceea ce explică foarte bine ”îngrijorarea” tipic românească: dar ce e mamă cu asta că pe vremea mea nu exista?!?!?! Sigur că exista, dar nu se prea știa ce e . *nu apare în turn pentru că am citit-o în format electronic.

• #poezie

Tot mai multă splendoare, Alina Purcaru.

Am scris despre cartea asta mai amănunțit la Revista Psyche. A apărut la ed. Cartier, promite și livrează o grămadă de splendoare. Și a fost o vizită minunată pentru mine căci vorbește mult despre așezarea/intrarea în diverse spații în funcție de corp/gen, dar și despre corp în relație cu sportul în multiplele sale fațete (de exemplu, ca microbist, dar și ca fată la ora de sport când trebuie să sari capra, e ceva înfiorător aici când simți că nu ai așa mult control asupra corpului tău ca alții/altele, ceea ce am simțit bine).

Skurtu, România, Tara Skurtu

O mare surpriză pe decembrie primită de la poetul Andrei Zbîrnea la #kooperativapoetică. Mi-a plăcut enorm cartea asta și cred că am să scriu separat despre ea. E foarte bună. A apărut la ed. Charmides în traducerea lui Radu Vancu.

Vorbim rar, Cătălin Stanciu

Am citit-o în format electronic, așa că nu figurează în turnuleț, cu toate că mi-aș fi dorit. Scrie o poezie simplă și aparent minimalistă, dar care e totuși destul de încărcată narativ. În Vorbim rar explorează diverse relații, în special cea cu tatăl (poemele mele preferate cred că sunt din direcția asta pentru că mi se par cele mai vulnerabile și oneste), dar avem și poezie ușor erotică acolo unde vorbește despre relația cu iubita, un demers întotdeauna plăcut de descoperit. A apărut la ed. Cartea de după.

Casa de dincolo de ocean, Andrei C. Șerban

În care găsim unul dintre poemele mele preferate de anul aceasta, primul — deși cartea ar putea fi citită ca un singur poem lung, să zicem că am făcut această delimitare mai mult voluntar. A apărut la Casa de Pariuri Literare.

Cam ăsta a fost decembrie. Sunt restantă și cu retrospectiva literară pe tot 2022. Mă străduiesc s-o fac zilele astea. Nu știu de ce, dar anul ăsta parcă tare dificil mă urnesc pentru treaba asta. Dar parcă vreau totuși s-o fac. Deși, după cum știm cu toții, tare greu mai e să alegi preferate :).