Ion Pleșa: “Orice definiție riscă să te bage într-o cușcă.”

În episodul 22 m-am întâlnit la Perfect Contemporan cu scriitorul Ion Pleșa. Un podcast cu şi despre literatură. Din când în când mă întâlnesc cu autori şi despicăm firul în patru pentru a vedea de ce scriem, ce e în spatele unei cărţi, despre impulsurile care ne pun în mişcare şi nu numai. Nu e nimic „ perfect” la Perfect Contemporan, dar totul e mai mult sau mai puţin contemporan.

Născut în 1956, Ion Pleșa debutează în 2018 cu un volum de povestiri la Nemira (Anotimpuri care nu se repetă). În 2022 publică la Casa de Pariuri Literare Geografia uitării, proze scurte autobiografice și de autoficțiune. Mi-a plăcut enorm Geografia uitării și am încercat să nu mă las pradă stilului său fluviu, întotdeauna o provocare pentru cititor. Prozele te acaparează și fascinează și datorită traversărilor identitare, de la cultura română la cea maghiară, dar și de la copilărie la maturitate, la relația dintre copiii deveniți maturi și părinții îmbătrâniți. Am vorbit despre puterea rememorării și cum și-au găsit locul amintirile în această carte, ne-am plimbat prin diverse teritorii afective și podcastul nu e lipsit nici de mici sfaturi extrem de utile pentru scriitorii la început de drum. Vă dorim ascultare plăcută!

Ne puteți asculta și pe Spotify, Apple Podcasts, Google Podcasts și Youtube.

Câteva lucruri pe care ni le spune Ion Pleșa în episodul de azi:

Am ajuns în mod firesc la el (la titlu). Sunt personaje care parcurg trasee prin același spații în timp. Acele locuri, din punct de vedere geografic, sunt neschimbate pe hartă. Totuși, e un alt teritoriu afectiv în prezent.

Orice definiție riscă să te bage într-o cușcă.

În Geografia sunt rememorări ale trecutului, cât și autoficțiuni.

Intenția mea a fost să scriu o carte despre identitate. (…) Acest concept de identitate este ceva fluid pentru mine.

La început, când încep să scriu, e destul de greu. E ca și când aș intra într-o apă rece.

Cred că titlul e datorat probabil poeziei care-mi dictează un ritm.

Atunci când scrii autoficțiune sau autobiografie dacă te referi la niște fapte care știi cum s-au petrecut sau pleci de la niște fapte reale, ești obligat cumva să folosești niște cuvinte care să descrie foarte precis întâmplarea de la care pornești.

Inspirația în cazul meu vine din nevoia de a da o replică lumii, de a protesta contra trecerii timpului.

Practic e o înaintare a sinelui scriind.

Memoria este ca un editor. Nu transcrii, ci dai forma unei stări. Îi stabilești o expresie potrivită.

Nu vreau să mă identific sută la sută cu un cadru.

Coexistă uneori un om interior, cel din intimitate și unul deschis către interacțiunea cu ceilalți, cu societatea, omul exterior. Am încercat să alternez viziunea celor două persoane. Și totodată să mă văd sau să înțeleg anumite lucruri hoinărind între vârstele mele și ale părinților. Parcă eram într-un bloc în care la fiecare etaj e un alt eu, o altă ipostază a mea.

Cred că scopul exercițiului literar este să obțină o anumită înaintare a sinelui.