Camera lui Giovanni, James Baldwin

Uite c-a venit și toamna. Iar eu îmi încep luna septembrie cu o gaură în inimă. Serios. Poți să vezi prin ea. E o gaură ca o ușă deschisă care trece prin camera lui Giovanni, dincolo de Sena și ajunge undeva în pulsul putred al discriminărilor sociale. Voiam să-l citesc pe James Baldwin de ceva timp și mi-am făcut curaj&timp&interes cu ocazia propunerilor pentru cartea lunii pe The Modern Book Club (aici am citit Strigă-mă pe numele tău în luna august, dar eu am citit-o anul trecut, așa că mi-am făcut timp pentru Giovanni).

Am știut din prima pagină, din primele propoziții că o să mă doară cartea asta. Nu, mai mult decât atât, am citit-o cu frică. Mi-a luat câteva zile s-o termin și asta pentru că n-am îndrăznit să citesc prea mult deodată. Iubesc modul în care este scrisă, mi se pare o carte de o subtilitate și sensibilitate greu de atins. Și totuși, greu, foarte greu m-am urnit s-o termin de teamă că până la final mă va rupe în două. Nu c-am avut dreptate, m-a rupt în vreo trei, patru, cel puțin.

Scrie James Baldwin grozav – te atinge acolo unde te aștepți, dar mai ales acolo unde nu aveai idee că poți fi atins. Apărut în 1956, romanul ăsta portretizează într-un mod absolut fantastic, real, aproape modern alienarea socială, problemele de identitate (sexuală, și nu numai), discriminările sociale, masculinitatea&feminitatea și ce mai vrei tu. Povestea ar putea fi despre o relație dintre doi bărbați, dar de fapt este o poveste despre intimitate -despre cât de periculoasă, cât de grea de acceptat este intimitatea și mai ales înțelegerea de sine. Este o carte despre provocarea acceptării de sine -și mai ales frica de a te recunoaște; despre faptul că e mai ușor să te ascunzi sub propriile minciuni decât să te uiți în oglindă și să te vezi cu adevărat, despre cât de lesne ți-e să te minți (chiar și când cam știi c-o faci, ceva în genul relei voințe a la Sartre). Și toate, toate sunt puse în balanța societății, dar într-un mod atât de elegant și de subtil, că nu e numit niciodată în mod explicit. Este acolo ca o stare de facto pe care o recunoști, dar la care te gândești după ce termini cartea și-ți dai seama că e de fapt motorul care ghidează toate reacțiile. Și te apucă furia (pe bună dreptate) pentru că-ți dai seama că o bună bucată din acele discriminări există și azi sub o formă sau alta.

David este un american care deja se află într-o luptă cu privire la identitatea sa (americană), iar Giovanni este un italian care nu spune multe despre sine -un băiat pe care-l citim lesne ca suferind, dar pasional, complex, dar cumva simplu și onest. E greu să nu te îndrăgostești de Giovanni, să nu vrei să fii de partea lui, cum la fel de lesne ți-e să-l disprețuiești, dar să-ți fie milă și să te înfurii cu privire la David pe care-l vei recunoaște ca fiind tu. Spun asta pentru că în David se regăsesc toate anxietățile și neliniștile obișnuite cu privire la identitate și frica acceptării de sine (sigur, mai ales din punct de vedere al orientării sexuale, în cazul lui, dar nu numai). Iar cei doi se întâlnesc la Paris unde, după cum știm, focurile iadului se sting cu vin roșu și Sena ține loc de purgatoriu. Povestea celor doi ar fi putut fi una de iubire, dacă nu ar fi deja una de durere și evadare, de dorință și nerecunoaștere, de apăsare socială și sufocare morală. De disperare. Am fi putut citi o poveste fericită, dar adevărul e că atunci nu ar mai fi portretizat realitatea, și nici James Baldwin n-ar mai fi scris, probabil, atât de dureros de bine.

Proza lui James Baldwin este sfâșietoare -o simți, vezi personajele cu ochii tăi, acolo în cuvinte, vezi tot ce-ți spune și mai ales ce nu-ți spune (iar asta mi se pare cel mai formidabil la un scriitor pentru că reușește să ajungă nu doar în sufletul tău, ci și în imaginația ta, să te ghideze și să-ți răsucească cuțitul în rană în același timp). Cred că dacă ar trebui să aleg ce-mi place cel mai mult la stilul lui, din experiența acestei cărți, aș spune că-mi place modul în care expune lucruri pe care nu le numește. Îmi place ce lasă ascuns, dezvăluindu-l totuși într-un mod viu prin foarte puținul (și neexplicit) pe care-l spune. O proză foarte sensibilă, totuși adevărată și care nu te menajează, dar te face să te îndrăgostești clasic și clișeic, adică iremediabil.

Eu l-am citit în engleză, dar găsești romanul ăsta tradus și la noi, vezi pe blackbutton.ro: Camera lui Giovanni de James Baldwin.