Luni am fost la Colegiul Național Mihai Eminescu să vorbesc cu adolescenții despre poezie și debut (așa cum v-am povestit deja), așa că mi-am luat cu mine două cărți. Urma să călătoresc cu trenul de două ori (dus-întors, cam 1h40min fiecare călătorie) așa că mi-am ales două cărți de dimensiuni mici în speranța că nu o să rămân fără ceva de citit, dar că o să-mi și termin lecturile (conform unui horoscop pe instagram, berbecii sunt fixiști, ce altă dovadă mai vrem?)
Îmi place să mă uit la peisaje când călătoresc cu trenul, dar, în aceeași măsură, ador să citesc pe tren — și, în plus, am mers pe ruta asta de atât de multe ori încât nu mai e nimic nou de văzut (aș fi tentantă să spun asta, dar având în vedere simțul meu de observație, nu cred că e tocmai adevărat). Ionuț deja a ridicat din sprâncene și n-a înțeles de ce mai pun încă două cărți în gentuță după ce mă car deja cu o sacoșă plină de cărți cu mine (plină cu poezie citită pentru elevi). A fost un prilej fantastic de a-i spune “I told you so” când m-am întors cu ambele cărți terminate (sau aproape, mai aveam 3 pagini din una din ele, asta doar pentru că m-a luat puțin somnul la întoarcere și am petrecut puțin timp pe instagram ca să mă trezesc, judge, don’t judge).
Ce am luat cu mine?
Ei bine, la dus am citit Raftul cu ultimele suflări de Aglaja Veteranyi. Îmi doresc în continuare să citesc De ce fierbe copilul în mămăligă despre care înțeleg că este mult mai bună (și, în aceeași măsură, mult mai sfâșietoare). Tatiana Țîbuleac recomandă această autoare și cred că, poate, într-o anumită măsură, se revendică de la ea (asumpție poate greșită), însă mulți dintre cititorii amândurora spun că le oferă senzații similare. Oricum ar fi, Raftul cu ultimele suflări nu m-a impresionat într-atât, însă cred că în original este mai poetică și asta probabil îi dă un aer mai sfâșietor. Ce m-a atras a fost însă scrierea de pe acest teren autobiografic și corelarea conținutului cu experiențele cititoarei și faptul că spunea că nu ar mai scrie dacă nu s-ar mai simți vulnerabilă. Am avut ediția din Top10 de la Polirom și cred că-și face excelent treaba, în traducerea Norei Iuga. E o carte care explorează un teren intim și profund, acolo unde întâlnești mai întâi senzațiile și, doar mai apoi, aspectul lor formal — transpunerea în cuvinte se face în mod aproape rudimentar, dar nu în sensul unei precarități de limbaj, ci în sensul unei simplități asumate prin care esențialul se transpune într-o formulare esențială (cu tăișuri, în sensul ăsta). Privită din direcția insolubilă a autobiografismului, devine lesne o carte care te atinge. Sper să dau și eu de copilul în mămăligă pentru că nu e pe nicăieri. *Interesant de citit ar mai fi și articolul Danielei Luca în numărul 27 al revistei Poesis Internațional (Casa de Editură Max Blecher, 2021) unde scrie despre Aglaja Veteranyi: Acrobații prin Circul Vieții spre Cer(c)ul Morții (p. 123-128).
La întors am citit Elogiu umbrei de Jun’ichiro Tanizaki. Fun fact, credeam că este “Elogiul” și nu “Elogiu”, motiv pentru care de fiecare dată când am menționat cartea asta am avut o deosebită grijă să-l scriu cu “l” și nimeni nu mi-a spus, RAMONA, poate pentru că au vrut să fie blânzi cu mine. Nu am observat absența l-ului nici măcar când am avut cartea în mână și am arătat-o într-un reel simpatic pe instagram (nu vă sfiiți să-l urmăriți și voi). Oricum ar fi, mă bucur că am ajuns la cartea asta pentru că eram foarte curioasă în privința-i. Cineva mi-a spus că e o carte tare ciudată, alții mi-au recomandat-o din diverse alte motive. Ce pot spune este că mie-mi place Tanizaki ca scriitor. V-am scris deja despre Jurnalul unui bătrân nebun, despre Cheia, dar și despre Moartea lui O-Tsuya. Așa că mă așteptam să mă atragă și acest elogiu.
Ce face Tanizaki aici este să vorbească despre estetica japoneză și despre “pierderea” ei treptată prin modernizarea abruptă și vestică a Japoniei. Are un argument superb cu privire la evoluția culturală, acesta spune că dacă Japonia s-ar moderniza/ar evolua, cum este și firesc, în termenii săi culturali, atunci toată dezvoltarea ar arăta cu adevărat diferit și în concordanță cu simțul estetic japonez. Dă niște exemple foarte concrete și spune că până și stilourile ar arăta diferit, dar și hârtia pe care se scrie, luând desigur în calcul modul de scriere japoneză al ideogramelor. Tanizaki susține că simțul estetic japonez se revendică de la umbre, cumva de la acest contrast între strălucire și întunecime și dă și acolo o grămadă de exemple, unele ținând de teatrul japonez No (în contrast cu Kabuki), altele chiar de modul în care se ascundeau femeile în trecut în veșminte, dar și în case, cum își vopseau dinții în negru și alte elemente asemenea. Magdalena Ciubăncan notează în prefață această dificultate de a păstra terminologia sau a o aduce cât mai aproape de limba română — în ceea ce privește sclipirea și întunecimea și aceste concepte care întregesc viziunea scriitorului cu privire la elogiu umbrei, dar și pentru că, aparent, acest eseu a fost scris într-un anumit stil clasic și care respectă anumite forme mai greu de redat în limba română.
Tanizaki merge într-atât de departe încât să critice utilizarea iluminării excesive, mai ales când nu e necesar sau chiar și când este prea puternică (scria acest eseu în anul 1933). Sunt multe alte lucruri la care face referire, ca bătrânețea și desconsiderația/nerăbdarea japonezilor față de tradiția pe care ar trebui s-o prețuiască. A fost foarte interesant să citesc cartea asta și mi-a plăcut în special asumpția aceasta a evoluției în cadrul propriei culturi. Cum totul, până și electricitatea sau stilourile sau avioanele ar arăta cu totul altfel dacă ar fi fost dezvoltate, treptat, în Japonia printr-o raportare directă la cultura/tradiția aceasta, fără influențe și intercalații vestice. Sigur că Tanizaki nu este suficient de nesăbuit încât să spună că toată această evoluție este rea sau că ar trebui eradicată, mărturisește el însuși că-și dă seama că mare lucru nu se poate face și că doar se plânge. Nu am privit acest eseu chiar ca pe o lamentare, mi s-a părut însă că este cu adevărat nostalgic (și pe bună dreptate, ar spune multe voci), de fapt înțeleg aprecierea pentru esteticul japonez pentru că sunt multe lucruri din categoria asta care mă atrag și pe mine. Dar mă tot întrebam, citind, ce-ar crede Tanizaki despre Japonia de azi, dacă ar vedea-o.
A apărut la noi la editura Art în colecția meridiane în traducerea Magdalenei Ciubăncan. Cred că vă voi face un reel special cu cartea asta pentru că are și niște fotografii foarte faine incluse și simt că e o carte care-și merită banii, iar eu am mai luat-o și la reducere. : )
Sunt ambele foarte scurte și niște lecturi care mi-au captat cu totul atenția. Pe metrou nu am avut cum să citesc pentru că erau cu mine toate cărțile de poezie și o floare frumoasă primită de la elevii de la Colegiul Național Mihai Eminescu. Totodată, am urcat și coborât multe scări, m-am plimbat pe la Lujerului și pe la Aurel Vlaicu, cu treabă, desigur, ignorând pe cât se poate genunchiul lovit bine. Dacă vă întrebați cum s-a întâmplat acest lucru, atunci voi fi nevoită să vă spun povestea asta ușor penibilă despre o tipă îmbrăcată în pulover cu gât, super simpatic & într-o culoare mega tomnatică (era friguț de dimineață, bine?), cărând o sacoșă neagră c-un vers dintr-o carte de poezie contemporană imprimat pe ea (mai exact, din satao de Radu Nițescu). Și cum mergea ea așa frumos printre oameni, cu masca bine pusă, de abia coborâtă din tren și se uita la cer sau la dumnezeu știe ce, a intrat cu forță, încredere și aroganță cu genunchiul într-o bancă. Și atât de tare s-a lovit că a trebuit să se așeze jos să-și frece genunchiul, încercând să ignore privirile celorlalți, pe bună dreptate întrebându-se, de ce nu se uită și fata asta pe unde merge.
Și un mod excelent de a termina luna septembrie, mai ales că am terminat și Kinder than solitude de Yiyun Li, o carte pe care sper s-o și recitesc. Am început-o la 1 septembrie și am citit ultimele pagini pe 29, nu cred că e o carte foarte lungă și, deși am citit-o destul de lent, simt că voi reveni la ea. Are o frumusețe a frazei care mă spulberă, sincer. Am mai citit Dear friend from my life I write to you in your life și Where reasons end despre care nu m-am adunat încă suficient cât să vă povestesc și probabil vă voi spune mai multe despre Kinder than solitude cât de curând. Îmi place atât de mult cum scrie această scriitoare încât cred că vreau să mă întorc la cărțile ei doar pentru a mă bucura de modul în care sunt puse cuvintele în scenă. Chiar dacă unele cărți cred că mi-ar fi cam greu să le recitesc — mai ales în ceea ce privește Where reasons end. Sper ca această autoare să se bucure de mai multă atenție și în România și s-o traducă cineva, vă rog. E o scriitoare de origine chineză care scrie doar în engleză, locuiește în America de mulți ani și refuză să-i fie traduse cărțile în limba chineză — cumva ca un mecanism de protecție în fața părinților ei, nedorind ca aceștia să poată ajunge la cărțile ei — e un teren foarte curios și fragil totodată. Oricum, o autoare interesantă care simt că merită toată atenția noastră, zic eu.
Nu v-am spus, dar cărțile mele călătoresc mereu în siguranță datorită booksleeve-ului de la Andreea Zbăgan care face niște lucruri minunate; despre ea v-am mai spus și cu alte ocazii, o găsiți pe instagram și puteți citi pe iqads.ro un interviu cu ea despre munca ei: “E minunat sa vezi ca inca se citeste in Romania, ca exista o grija fata de carte, ca oamenii stiu sa aprecieze un produs lucrat manual.” Datorită acestui booksleeve, nu-mi mai distrug și nici murdăresc cărțile atunci când le iau la plimbare cu mine și eu #ador asta.
Tu ce cărți scurte ai mai citit în ultima vreme?
Poetă, podcaster, mamă, blogger, promoter cultural, expertă la visat cu ochii deschiși și inventat povești.
Mă poți susține aici: patreon.com/ramonaboldizsar
Ascultă și tu podcastul literar Perfect Contemporan! Mai scriu și la Revista Golan, Revista Psyche și citeștemă.ro
Am debutat în 2021 la Casa de Pariuri Literare cu volumul de poezie: Nimic nu e în neregulă cu mine.
Interviuri de ascultat/văzut: la Timpul Prezent, la Zest, la Biblioteca lui Gelu, altfel pe Youtube.
Interviuri de citit: pt IQads, pentru Adevărul (+partea a doua), Poetic Stand, Dlite-Blog-Goethe, pentru Mansarda Literară, Țignal CDPL.