Ana Maria Sandu (e iulie și plouă torențial)

despre acel sentiment care te izbește când se stinge tumultul provocat de o ploaie torențială
dar și despre secunda năucitoare care readuce același sunet pierdut și picăturile uriașe de ploaie. 

Citesc Aleargă  în timp ce afară toarnă. Am început să citesc cartea încă dinainte, când afară doar mirosea vag a ploaie și cerul se adâncise într-o vâltoare de nori cunoscută. Aici la țară, ploaia e cea mai frumoasă, dar uneori și cel mai mare dușman. Dar cine a zis că dușmanii trebuie să fie urâți? Te uiți cu ochi îngroziți la furtună și doar aici înțelegi cu adevărat înfiorarea pe care o resimte omul în fața naturii: cum poate fi ceva cumplit de dezastruos atât de frumos și breathtaking?

Ana Maria Sandu îmi aduce aminte de o anumită persoană pe care am cunoscut-o în urmă cu câțiva ani, și prin scris și prin atitudine. Și, îmi dau seama, citind, că de fapt ea portretizează mult prea bine tocmai o anumită latură a disperării. A disperării personajului care trăiește prin capitalism și nu reușește să scape de anxietatea unei vieți care-și conferă sens prin planificare organizată, marfă în raionuri desemnate și facturi care vin mai mult sau mai puțin la timp în plicuri standardizate. În scriitura ei nu e loc pentru timp. Aleargă  e un text atemporal prin formă și acțiune, un suprarealism cu iz de Henry Miller, totuși parcă născut într-un cartier bucureștean unde se fumează și vorbește pânâ târziu într-o amorțeală specifică celor care fug de ei înșiși.

În 2013, când Aleargă a făcut cunoștință cu publicul, eu deja făcusem prima mea cură de jogging împotriva anxietății, iar Ana Maria Sandu se folosește de un element care pentru mulți dintre noi este cel puțin familiar. Unii dintre noi folosesc sau au folosit mișcarea (cel puțin în fantezie) ca unealtă de îmbunătățire a atractivității carapacei exterioare. Alții au folosit alergatul și abodemenele și încercările eșuate de flotări pentru a lupta împotriva vidului.

Când alerg, mă eliberez, și după ce voi avea un trup trăznet, voi avea și un suflet trăznet și plin de semnificație. În sensul ăsta, dar nu numai, Ana Maria Sandu e la fel de actuală pentru omul contemporan ca un share de pe Facebook și un love dat pe Instagram. Dar în sensul bun.

În urmă cu câțiva ani, nu aș fi citit genul ăsta de literatură. În urmă cu câțiva ani aș fi strâmbat din nas și aș fi refuzat să încerc o bucată de literatură contemporană pe care aș fi considerat-o inferioară unor lecturi mai aproape de sufletul meu (ca de exemplu, nemuritorul Dostoievski). Ai nevoie fie de o atracție subiectivă neîntinată înspre acest tip de literatură, fie de o anumită maturitate care implică lipsa sindromului ‘nas pe sus’. În cazul meu, e vorba despre cea de-a doua situație. M-am lepădat de o anumită aroganță ignorantă și sunt pregătită să nu mai judec cu aceeași ușurință nefondată tot ceea ce vine în direcția mea (cu alte cuvinte, nu mai sunt așa gică contra cum obișnuiam în adolescență și în faza anxioasă a post adolescenței). Spre fericirea mea și a întregului univers.

Am citit undeva un comentariu despre o carte de-a lui Backman ca fiind foarte modernă și contemporană. Același lucru se poate spune și despre acest text al Anei Maria Sandu. O contemporaneitate suprarealistă tip jurnal liber unde nu poți pune mâna cu adevărat pe nimic. Nu există concretul, există ceva care plutește la nivelul atmosferei, o anumită stare poate… și o legătură necesară între cel care citește și cuvintele pe care le înghite. Textul pe o parte îl citești, pe cealaltă îl experimentezi. Un sentiment similar îl au poate unii în fața lui Henry Miller, dar Ana Maria Sandu este mai pe gustul și înțelesul meu (spre deosebire de Miller, pot spune că textul ei chiar îmi place).

Textul ei este un fel de poezie contemporană (ceea ce nu este de mirare; vezi Din amintirile unui Chelbasan publicată în 2003). E o lectură perfectă pentru o zi ploioasă și aproape răcoroasă din mijlocul lui iulie, când tună și fulgeră și plouă cu găleata. E o lectură perfectă pentru momentele în care nu știi cum să denumești nimic și ai nevoie de o evadare…

…dar totodată pentru acele clipe când ai o durere de cap care nu te lasă indiferent ce ai face, când nu îți poți bea cafeaua fierbinte pentru că ai dinții sensibili (deși cafeaua fierbinte e unul dintre motivele pentru care unii se urnesc dimineața din pat), pentru când nu te poți hotărî dacă ți-e frig sau cald și iei un halat pe tine, te ghemuiești pe canapea cu cafeaua în mână și ușa deschisă pentru a auzi ploaia și lași totuși și un genunchi dezgolit. Just in case you aren’t that cold. E o carte pentru un om care trăiește în anul 2019 în România și e curios despre ce scriu cei ce scriu în același secol în care trăiește și el, și pentru aceia dintre noi cărora ne place să mixăm engleza în vorbă la fel de mult cum alții o făceau cu franceza în alt secol.

E un timp pentru toate. Eu azi mi-am găsit timpul și spațiul potrivit pentru această carte a Anei Maria Sandu. A mers bine. A fost fix ce trebuie. Și o recomand. Cred că aș fi citit-o și în 2013 și, la momentul potrivit, chiar mi-ar fi plăcut. Why not? Cartea vorbește și aleargă…

Ne mai vedem. Ne mai auzim. Reușesc să termin această postare la ora 22. Nu mai plouă de mult. Mica și blănosul merg la culcare, iar eu vreau să mă bucur de câteva momente libere pentru a-mi răsfoi paginile cărții terminate și a o așeza răzleț pe raftul dezordonat. Și cam prăfuit.

please share if you liked it
0

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
To prove you're a person (not a spam script), type the security word shown in the picture. Click on the picture to hear an audio file of the word.
Anti-spam image