Saturn, zeul, Olga Ștefan - de vorbă cu sine

Sunt multe de spus întotdeauna despre poezie. Și, mai ales, cred că aici (mai mult decât oriunde), toți cititorii au dreptate. Vezi ce vrei, simți ce poți, important e s-o faci. Pentru mine poezia din Saturn, zeul a dat naștere unor reacții destul de puternice. Mi se pare că fiecare poem dă naștere unei lumi întregi. Că îmbină foarte interesant și surprinzător realul cu feericul, cu organicul, cu tehnologicul; e întotdeauna ceva nou și diferit în poemele Olgăi Ștefan și sunt făcute pentru a fi recitite. Cumva, de abia aștept să iau distanța necesară pentru a putea reciti.

Prima impresie pe care o ai când intri în poezia Olgăi Ștefan este una contradictorie. Vrei să te oprești și să continui în același timp. Fiecare poem pare că e o lume întreagă și asta poate fi overwhelming. Ca atunci când citești o frază care-ți place sau îți transmite ceva foarte puternic și vrei să continui, dar totodată vrei să te uiți îndelung la ea fără să faci nimic altceva. Am citit ieri Saturn, zeul și m-am hotărât cam spre final că trebuie să scriu câteva cuvinte despre ea.

De multe ori pentru mine poezia este imagine. Ce poți crea prin cuvinte, ce poți vizualiza printr-un vers (în sensul că poate mai degrabă imagine decât sentiment). Poemele Olgăi Ștefan sunt interesant de vizualizat pentru că imaginile pe care le creează se înscriu într-o întreagă lume. Mi-e greu să le văd singulare, ca imagini-secvențe. Când citesc un poem, îmi imaginez o întreagă lume.

După ce am citit Civilizații în vară, am scris: ce peripeție, ajung cuvintele unde trebuie și te poartă ca niște povești suave cu mare risc de a te înjunghia pe la spate. (hashtag #ador) Simt că nu pot spune chiar același lucru despre Saturn, zeul în ceea ce privește tandrețea, dar cu siguranță în ceea ce privește întorsătura de situație (și #ador). Există în poemele din volumul ăsta o liniște falsă ascunsă în birocrație care se sparge ca într-o explozie la final sau printr-un vers neașteptat (tot ca o înjunghiere pe la spate, doar că de data asta nu aș defini-o așa, se simte altfel, poate ca o prăbușire colectivă).

Poemele din Saturn mi se pare că vorbesc despre individualitate și colectivitate în aceeași măsură. Te transportă ca printr-un oraș rupt între comunism și contemporan (între fabrică și corporație). Vorbesc despre relații, prietenie, iubire, egoism, despre faptul de a fi fetiță și femeie. Poezia e plină de elemente vii și natură (și-mi plac la nebunie elementele astea, brotac, vrabie, rădașcă, inserate atât de natural și cumva organic în poezie. Ca o pecetă care-i aparține poetei). Și totodată, surprinzător, venit de niciunde, tot acest cadru se transformă și îți aduce ceva nou: o îmbinare între birocratic și tehnologic.

Descopăr cu un entuziasm pe care nu vreau să vi-l ascund, un soi de mecha organic, doar că în loc de roboți controlați de oameni, avem bucăți de metal, noțiuni tehnice neașteptate într-un mediu aproape feeric pe alocuri. Cred că astea-s cele trei stihii care întregesc/clatină lumea poemelor din Saturn, zeul: spațiul real binar (comunist&corporatist), organicul, și tehnologicul (ilustrat prin noțiuni scurte și foarte vizuale și nu neapărat prezent în toate poemele):

“strigătele lor de acum câteva secole
topite în naturi de metal.

mai încolo,
aurele ciuruite ale oamenilor treziți la 5
și horcăiala de jucărie fatală
a pescărușilor dintre ruine.”
(love poem, p. 95)

Cel mai mult și cel mai mult cred că-mi plac două lucruri. Elementele din natură care apar întotdeauna (și-s așa bine inserate) și întorsăturile de situație. Acele versuri care te lovesc, care răstoarnă lumea creată. Imaginea pe care o văd în asemenea momente probabil mi-am indus-o singură. Să zicem că e o lume mare unde sunt blocuri, unde tehnologia e avansată, ca un science-fiction retrograd, unde organicul explodează în ciuda metalului arhi-prezent, unde pisicile negre se plimbă noaptea pe asfaltul tare, ies aburi din gurile de canalizare (vezi coperta) și undeva, la un colț de stradă pe care urmează să ajungi, vezi geamuri sparte, țevi ruginite, clădiri arse și o lume în declin. Și asta îți cam dă un fior.

Saturn, zeul a apărut în 2016 la editura Charmides. E un volum minunat și-l foarte recomand.