Pasiune simplă. Confesiunea adolescentei de Annie Ernaux

Eram tare curioasă s-o citesc pe Annie Ernaux despre care, din păcate, nu știam mare lucru înainte să ia Premiul Nobel pentru literatură în 2022. Am plecat de la Gaudeamus cu Pasiune simplă. Confesiunea adolescentei apărută la Anansi Contemporan (prima e tradusă de Vasile Zincenco și a doua de Mădălina Ghiu). Sigur că știu cât de controversate sunt discuțiile (sau bârfele) despre premiul ăsta. Și la fel de sigur și de lesne de înțeles este cum unora n-o să le placă și altora o să li se pară întemeiată alegerea. Pentru că eu sunt un pic departe (în acest moment al vieții mele) de astfel de judecăți, nu-mi preocup prea mult timpul cu asta. Dar, cu toate astea, am fost intrigată de anumite reacții. Mai multe persoane cu care am gusturi literare comune au declarat-o pe Annie Ernaux o mare dezamăgire și îmi pare rău că a fost așa experiența lor. Pentru mine Annie Ernaux nu a fost deloc o dezamăgire — din contră, s-a întâmplat ca “simplitatea” scriiturii sale să mi se pară închegată de o profunzime nebănuită.

Mi-a plăcut în mod special nu franchețea sau vulnerabilitatea (de altfel, esențiale pentru tipul ăsta de scriitură, să ne înțelegem), dar mai ales reflecțiile cu privire la scris și viață. M-a surprins luciditatea ca o disciplină în fața pasiunii — această încercare imposibilă de a aduce în cuvinte ceva care se transformă aproape complet printr-o încercare de transcriere. M-a interesat în mod atent viziunea ei asupra virginității — având în vedere că vorbim de anul 1958. Am găsit aici similarități cu personajele feminine ale Elenei Ferrante care sunt adesea străbătute de aceeași dorință de a ”scăpa” de această corvoadă. La Annie Ernaux acest detaliu, de altfel real și nu ficționalizat, se îmbină cu dorința pe care încearcă să o recompună ani mai târziu pentru a o înțelege pe adolescenta care a fost. Exercițiul din Confesiunea adolescentei mi se pare mai presus de un act simplu de memorialistică sau autobiografie sau readucere a memoriei în prezent. Ceea ce își propune Annie Ernaux este să ajungă cumva la adolescenta aia — ceva ce cred că admite și ea că este imposibil, dar tot nu se poate opri din această încercare obsesivă și pe care a cercetat-o codat, după cum se pare, în opere de ficțiune. M-a fascinat modul în care a pus problema, cu o înțelegere parțială a propriilor scopuri și lăsându-se cumva ghidată nu de un plan, ci de memorie — surprinsă să ajungă la o anumită parte din trecutul ei și fără să fi crezut, la începutul însemnărilor, că va povesti și despre acea etapă a vieții ei.


Cert este că mai departe de această memorialistică simplă: cine era și ce făcea Annie Ernaux în anii X și Y, ce m-a cucerit au fost reflecțiile din spate, intenționalitatea aceasta puternică de a se (auto)descoperi, de a (se) înțelege pe (sine, dar și dorințele ei) și mai ales folosirea scrisului ca un instrument de cunoaștere. Cu toate că pare să pună viața mai presus și cu toate că vorbește adesea despre faptul că nu poate să scrie fără să se gândească că o să moară după acest act. Mă rog, o declarație pe care fără context o poți considera ca fiind prea mult, dar pe care eu am citit-o dublu: ca pe o declarație asupra practicii scrisului, a intenționalității și, să zicem, seriozității cu care își tratează scrisul ca făcând parte din viața ei (i.e ceva cu adevărat esențial—ca esență) și ca pe un act în sine care cuprinde și caracterul întâmplător al vieții, dar și nesiguranța oricărei ”realități” ce se va desfășura după acest fapt. Posibil să mă înșel în ambele privințe, dar asta e totuși o primă impresie în privința asta.

“Timpul scriiturii nu are nimic de-a face cu cel al pasiunii.”

Pasiune simplă. Pag. 39

Am observat printre cititori o preferință pentru prima sau, din contră, pentru a doua parte. Cartea e compusă din două cărticele distincte, am putea spune și sunt diferite și ca scop și ca stil și ca intenționalitate și intensitate. Mie mi-au plăcut ambele în moduri distincte și pentru lucruri mai mult sau mai puțin diferite. Pasiune simplă m-a fascinat mai ales pentru pasiunea pe care a simțit-o și pe care a reușit s-o transcrie într-un mod aproape mainstream. O femeie înnebunită după un bărbat însurat cu care are o idilă. Se văd rar, iar viața ei e o continuă așteptare după el. Declararea acestei așteptări ca ceva arzător, necesar, cumva nu mereu frustrat, m-a fascinat și interesat, ce poate fi în mintea unei persoane pe care nu o înțelegi deloc? A transformat într-adevăr ceva simplu, banal într-o scriitură efervescentă și care te invită la reflecție. La ce înseamnă cu adevărat dorința, pasiunea, așteptarea și, mai important, cum poate să dea o formă în scris acestei pasiuni. Am zăbovit, din nou, mai ales asupra reflecțiilor cu privire la scris (în antiteză sau nu cu viața). Cred că neașteptat pentru mine a fost să descopăr înclinațiile astea semi filosofice la Annie Ernaux. Un mic pasaj care mi-a rămas în cap pe tema asta e:

“Știind în același timp că, invers decât în viață, n-am nimic de așteptat de la scriitură, unde nu se întâmplă decât ce pui tu în ea.”

Mi-a plăcut așa de mult că am transformat-o în întrebare la podcastul Perfect Contemporan

Viziunea ei asupra prezentului m-a atras de asemenea: sigur, poate că nu spune nimic nou, faptul că nu poți înțelege cu adevărat prezentul atunci când se întâmplă. În acest sens, o carte ca Confesiunea adolescentei nu e doar necesară, dar chiar inevitabilă pentru că nu ar fi putut să cuprindă niciodată prezentul cu cea care a fost atunci, adolescentă. Dar e o capcană. Cum o să poată cu ochii de acum să înțeleagă adolescenta care a fost dacă nu mai are mintea adolescentei de atunci? Mai mult decât atât, am putea spune că sunt două persoane complet distincte. Dar care, în același timp, sunt una și aceeași. Annie Ernaux se joacă filosofic aici pentru că obiectivul în sine s-ar putea să nici nu fie trasarea unei concluzii, cât parcursul, cercetarea, întrebarea. O întrebare și o cercetare pe care uneori simt că le-aș invita pe toate femeile să le facă — în felul unic/personal/privat. Mi s-a părut grea, ambițioasă, formidabilă încercarea ei de a reîntâlni, de a înțelege adolescenta care a fost fără să o judece și fără s-o modeleze/înfrumusețeze prin scris. Și poate tocmai acest act literar în sine mă fascinează.

“Absența sensului evenimentului trăit în momentul în care îl trăim este cea care înmulțește posibilitățile de a scrie.

Deja amintirea a ceea ce am scris se estompează. Nu știu exact ce este acest text. (…)

Să explorez prăpastia dintre realitatea înspăimântătoare a ceea ce se întâmplă în momentul în care se întâmplă și irealitatea ciudată în care se înfășoară, după trecerea anilor, ceea ce s-a întâmplat.”

Pag 205

În orice caz, Annie Ernaux nu doar că a primit votul meu de încredere, dar sunt curioasă s-o citesc mai departe și să-i descopăr și alte cărți. E pe gustul meu și n-o consider în niciun fel lipsită de substanță cum poate am citit pe alocuri. Simplitatea ei mă atrage, dar nu e nicidecum singurul lucru care-i caracterizează scriitura și nici nu știu dacă e neapărat un element decisiv. Pe scurt, da, sigur o voi mai citi.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *