Mihaela Buruiană: “Am scris așa cum mi-ar fi plăcut mie să citesc.”

În episodul 38 m-am întâlnit la Perfect Contemporan cu scriitoarea și traducătoarea Mihaela Buruiană. Un podcast cu şi despre literatură. Din când în când mă întâlnesc cu autori şi despicăm firul în patru pentru a vedea de ce scriem, ce e în spatele unei cărţi, despre impulsurile care ne pun în mişcare şi nu numai. Nu e nimic „ perfect” la Perfect Contemporan, dar totul e mai mult sau mai puţin contemporan.

Încă de când am citit Pe cine iubești mai mult? (Editura Nemira, colecția n’autor, coord. de Eli Bădică) am vrut să vorbesc cu Mihaela Buruiană despre debutul ei. M-am bucurat să aflu că are „o cameră doar a ei” și să observ încă o dată implicare și bucurie în scris (și, desigur, sfărâmăm a 38-a oară mitul inspirației care e bine să fie, dar nu e suficientă). O discuție perfect contemporană despre scris, proză scurtă versus roman, intersecția dintre munca de traducătoare și cea de scriitoare, niște recomandări de lecturi super faine și nu numai.

*Cu Mihaela m-am văzut și la FILIT, Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași și am împărțit și fericirea aceasta. Poți asculta și tu două interviuri la Perfect Contemporan de la FILIT, cu: Morten Strøksnes (engleză) și Marin Mălaicu Hondrari

Ne puteți asculta și pe Spotify, Apple Podcasts, Google Podcasts și Youtube.

Ascultare plăcută!

Câteva lucruri pe care ni le spune Mihaela Buruiană azi:

Am început să scriu după începerea pandemiei și după mutatul meu la țară. (…) Am o cameră numai a mea, vorba Virginiei Wolf, în care și lucrez (traduc), dar și scriu.

Nu-mi închipuiam că pot eu să ajung să scriu o carte. Deși cam toată viața scrisesem, așa, diverse. Dar scriam ca un exercițiu de ordonare a gândurilor și sentimentelor, era foarte personal.

Nu ajunsesem în stadiul în care să îmi închipui eu povești care să fie de interes și pentru alții.

Pentru mine a fost un vis împlinit. (…) Mi-am dat voie să mă bucur.

Când îmi propun să scriu ceva, am nevoie să știu dinainte cine sunt personajele, unde sunt, ce fac, încotro se duce povestea. (…) Ideea cu care plec inițial la drum ajunge să se modifice, dar odată ce intru în poveste, mi-e mai ușor să o las să se desfășoare.

Ideea de roman mă sperie puțin.

Mi se întâmplă să știu din start cum vreau să se termine o povestire. Tot parcursul meu e să ajung la finalul ăla. Sau, să sciru, și pe măsură ce se desfășoară povestea să-mi spun: Uite, ăsta e un punct bun să se termine.

Îmi plac finalurile deschise.

Știu că sunt situații și personaje cu care s-a identificat multă lume. Am tot primit feedbackuri în sensul ăsta. La început am fost surprinsă pentru că eu credeam că sunt doar poveștile mele. Dar, de fapt, nu, sunt povești ale unei generații.

Mi se pare important ca titlul să nu dezvăluie ce urmează să se întâmple. Să nu fie o cheie atât de evidentă din start.

Am ținut mult să surprind și cruzimea și duritata în textele mele. Pentru că fac parte din viață și pentru că nu vreau să prezint o realitate edulcorată. Totul e amestecat. Și cu bunătate și cu răutate și cu frumos și cu urât…

Atunci când scriu nu stau să mă gândesc dacă sună ca X sau ca Y. Simt în momentul ăla că e vocea mea. Că asta simt eu că trebuie să scriu, iar dacă știu s-o fac e probabil pentru că de-a lungul anilor am tot tradus și am citit alte voci.

Am scris poveștile astea pentru mine într-o primă fază. (…) Le-am scris așa cum mi-ar fi plăcut mie să le citesc.

*Muzica de la început vine de la https://mixkit.co (Rock the Game/by Ahjay Stelino)