Maria Orban: “Vulnerabilitatea asumată e o formă de putere”

_{În episodul 46 am vorbit la Perfect Contemporan cu scriitoarea Maria Orban. Un podcast cu şi despre literatură. Din când în când mă întâlnesc cu autori şi despicăm firul în patru pentru a vedea de ce scriem, ce e în spatele unei cărţi, despre impulsurile care ne pun în mişcare şi nu numai. Nu e nimic „ perfect” la Perfect Contemporan, dar totul e mai mult sau mai puţin contemporan.}

Azi am vorbit cu Maria Orban despre cele două romane ale sale: Oameni mari și Toată dragostea dintr-o fotografie arsă, ambele apărute la editura Nemira în colecția n’autor coordonată de Eli Bădică. Ne-a povestit despre tranziția de la persoana I la persoana a III-a, cum a fost să scrie a doua carte, cât de importantă a fost rezidența de creație de la FILIT înaintea publicării celui de-al doilea roman. Dialogul cu Maria s-a întins pe mai multe direcții, m-a impresionat foarte tare ce a învățat despre ea scriind aceste două cărți și m-a bucurat această necesitatea a sa de a scrie despre personaje femeie pentru că o interesează cum se construiește și deconstruiește identitatea unei femei în funcție de contexte. Toată dragostea dintr-o fotografie arsă mi s-a părut un roman foarte, foarte poetic și diferit stilistic de Oameni mari, așa că am vorbit și despre această schimbare de registru și despre dorința ei de a nu rămâne autoarea unei singure cărți.

Ne puteți asculta și pe Spotify, Apple Podcasts, Google Podcasts și Youtube.

Câteva lucruri pe care ni le spune Maria azi:

Dacă se poate să existe un spațiu în care să-ți vezi de treabă, e perfect. Mă gândesc la femeile care sunt și mame, femeile scriitoare care sunt și mame – e un pic mai greu. (despre cât de vital e un spațiu de scris, o tabără/o rezidență de scris pentru scriitori și scriitoare).

Am avut un soi de obsesie de a rămâne vizibilă, de a nu fi autorul unei singure cărți, de a rămâne acolo la vedere. Nici nu mi-am dat seama că am pus atât de multă presiune pe mine.

În momentul în care am avut o idee și am știut  ce vreau să fac, nu m-am mai simțit presată.

Scriu despre ceva care mi se pare că a fost foarte puternic pentru mine sau m-a marcat într-un fel sau altul. Și după ce găsesc ideea sau senzația aia, încerc să construiesc o poveste.

Multă vreme totul se întâmplă în mintea mea.

A fost o alegere conștientă să nu mai scriu la persoana I, ca să nu pic cumva în aceleași capcanie și să repet un stil care cumva mi-a rămas cunoscut, dar nu aș fi vrut să fac la fel și la a doua carte.

În al doilea concediu de maternitate, ca să evit depresia din primul, am zis hai să fac ceva, să-mi duc energia într-o direcție și m-am înscris la cursul cu Marin Mălaicu Hondrari.

Trebuie să fie foarte limpede povestea, trebuie să am foarte clare scenele în cap.

Nu știu dacă se termină vreodată, cel puțin în cazul meu, adică nu am senzația că am ajuns la varianta perfectă și asta e și o las acolo. (în legătură cu finalizarea unui roman, când știe că e „gata”).

Mi-a fost mai la îndemână să scriu din perspectiva unei femei, plus că mă interesează foarte tare cum se construiește și deconstruiește identitatea asta a unei femei în funcție de contexte.

E important să accepți faptul că ești vulnerabil și că relațiile pot fi și toxice. (…) Vulnerabilitatea asumată e o formă de putere, printre puținele pe care le avem. (la întrebarea: ce a învățat scriind cele două romane).

**Muzica de intro vine de la https://mixkit.co (Rock the Game/by Ahjay Stelino)