Manifestele sufragetelor: cum au ajuns femeile să primească dreptul la vot

Femeile și dreptul la vot

Manifestele sufragetelor (ed Vellant, trad. Deniz Otay) e un volum care reunește mai multe texte despre lupta pentru obținerea, de către femei, a dreptului la vot. E o lectură esențială pentru noi toate și pentru noi toți. Pentru generația mea, dar poate și mai bine pentru generațiile mai tinere, probabil câteva din argumentările din aceste texte ar putea părea bizare. Pentru că nu ne putem imagina o lume în care femeile erau desconsiderate doar pentru că erau femei —într-atât încât se considera că femeile nu ar trebui să aibă drept de vot pentru că nu sunt oameni întregi sau nu au capacități intelectuale suficiente pentru a lua decizii în această privință.

Cu toate că inegalitățile de gen și o prejudecată profund înrădăcinată cu privire la „capacitățile intelectuale” ale femeilor există încă pregnant în societatea noastră, totuși lucrurile s-au mai schimbat și în bine. Generația mea cunoaște inegalitatea destul de bine. Dar, cu toate acestea, fetele de vârsta mea, ca și băieții, și-au schimbat buletinul la 18 ani și o primă încântare, un pic juvenilă, a fost că vom putea în sfârșit vota ca niște oameni mari. Era pur și simplu un soi de manifest al maturității, mai ales pentru aceia dintre noi care ne doream foarte mult să creștem mai repede, să fim independenți, să fim proprii noștri oameni fără să ni se spună că suntem prea mici, prea imaturi să gândim, spunem, simțim anumite lucruri. Și fetele și băieții s-au dus să voteze la 18 ani, și fetele și băieții au vorbit despre chestia asta —în ciuda miilor de alte inegalități și inadecvări sociale care existau și există încă în ceea ce privește tradiționala diferență între genuri, între „sexe”.

E greu pentru cineva care a trăit asta să conceapă faptul că fetele, doar pentru că erau fete, nu puteau vota. Cu toate că făceau parte din societate, cu toate că munceau (chit că erau doar casnice și aici e o întreagă discuție despre responsabilitatea față de noile generații pe care le formau, crescându-le), femeile nu puteau vota și motivele principale ale ofensivei, a celor care se opuneau oferirii acestui drept, erau că nu sunt capabile să gândească suficient de complex cât să voteze (femeia, tot neom, se înțelege). Și că, ironic, femeile nu aveau educația necesară să poată face alegeri în ceea ce privește votul.

Sunt atât de multe fațete aici și e o încercare reală să citești Manifestele sufragetelor fără să-ți vină să plângi și să lovești pe cineva în același timp, atât de nedrept e să vizitezi astfel, atât de real, această bucată de istorie prin care, din cea mai mare fericire, tu nu ai trecut. Este o carte pe care cred că suntem datori și datoare s-o citim pentru a înțelege mai bine lupta acestor femei atât de curajoase și brave care au luptat pentru ca fetele de acum sa poată merge să voteze odată cu băieții, chit că sunt încă atât de multe prejudecăți în ceea ce privește simpla noastră identitate. Este o lectură atât de nimerită chiar și în ceea ce privește conceptul de „manifest.” Se vorbește despre militantism, despre cât de important este să lupți și să sacrifici pentru a obține ceva —această luptă care a dus la încarcerări și violențe, care probabil a modificat dramatic viața mai multor femei, a făcut posibil faptul ca femeile să primească un drept care ar fi trebuit să fie al lor în primul rând.

Cel mai angoasant mi s-a părut însuși demersul argumentativ – mi-am imaginat cum ar fi să stai să găsești motive pentru a argumenta ceva absolut firesc, cum ar fi trebuit să fie din start dreptul de a vota al tuturor cetățenilor. Cu alte cuvinte, trebuie să argumentezi într-un fel cum ceva firesc trebuie să se întâmple, deși firescul trebuia să fi avut loc înaintea oricărei argumentări. Iar femeile acestea s-au descurcat exemplar —mi-a plăcut claritatea argumentelor și tăria cu care au susținut logic, pertinent, curat firul logic al necesității dreptului la vot. Au demonstrat, argumentativ, de ce votul le aparține și femeilor și de ce acesta va îmbunătăți substanțial viața per ansamblu a tuturor cetățenilor (un demers realmente extraordinar și am adorat această acuratețe, chit că toate acestea ar fi trebuit de la sine înțelese și faptul că nu au fost e în sine dureros).

Și poate că partea cea mai frustrantă, dar care scoate la iveală adevăratul curaj al acestor femei militante extraordinare e faptul că și în fața acestor argumente clare și curate, opoziția se împăuna și susținea că e clar că femeile n-au nevoie de vot, nici nu-l vor și oricum ar fi un lucru rău. Ceea ce le-a făcut pe sufragete să constate, tot printr-o voce analitică pe care nu poți să n-o respecți, că cei care se opun nu caută logică și argumente, că au fost și sunt conduși de emoție. Ironic, dat fiind că de asta erau acuzate ele, de asta am fost acuzate noi mereu, că suntem isterice și emotive, dar în fața unei analize logice impecabile, argumentele nu erau luate în considerare. Dacă era cineva isteric aici, atunci era un bărbat la putere care susținea că femeile sunt păpuși proaste și că, oricum dacă ar avea dreptul la vot, l-ar vinde pe vreo bijuterie scumpă, că nu-s de încredere —iar argumentele impecabile ale sufragetelor i-ar fi intrat pe-o ureche și ieșit pe alta în mod absolut intenționat. În textele acestea se face referire și la acele femei care „nu vor dreptul la vot” și se explică, tot printr-o analiză impecabilă, de ce există astfel de viziuni, cum e de datoria lor, a celor care știu mai bine, să educe și să vorbească despre necesitatea dreptului la vot. Pe șleau, în categoriile defavorizate cu o educație precară e absolut firesc să existe femei care să spună „nu” dreptului la vot pentru că nu-l înțeleg, dar datele problemei se schimbă de îndată ce scapă de prejudecăți ca „bărbații sunt superiori femeilor în sine” și faptul că menirea lor e doar să nască&crească copii. Un demers care chiar mă face să plâng, și de fericire și din cauza nedreptății și sunt bucuroasă că au fost și că sunt încă femei atât de puternice pe lumea asta. Cu toate că există ceva patetic în declarația asta, I stand by it.

E important să citim această carte pentru a aprecia cu adevărat toate eforturile și tot curajul acestor femei, dar și pentru a înțelege mai bine cât de important este să luptăm pentru ce ni se cuvine. E o carte care, în acest sens, îți dă foarte mult curajos și este încă un prag de trecut pentru înțelegerea necesității feminismului. Pentru că, în definitiv, și acolo este o luptă sau și acolo trebuie să fie o luptă. Mă gândesc la cartea lui Bell Hooks – feminismul e pentru toată lumea (am scris mai multe la Revista Golan)—și cât de bine se leagă într-un fel aceste două lecturi. Vi le recomand pe amândouă cu un creion în mână, mintea deschisă și pregătite/ți să înțelegeți că parte din problemă suntem noi. Nu doar în ceea ce privește pasivitatea, ci pur și simplu înțelegerea simplă a faptului că s-ar putea să nu avem dreptate când spunem că n-avem nevoie de feminism, că s-ar putea să nu știm ce-i aia, s-ar putea să fi uitat pur și simplu că a existat un moment în istorie în care femeile nu aveau drept de vot pentru că erau prea proaste pentru asta și că există încă în lume societăți în care femeia valorează foarte puțin, dacă valorează în vreun fel. Asta trebuie să te înfurie și să-ți creeze disconfort. Face parte din mișcare. Și poate că cel mai util e să știm că nu toți putem face gesturi mărețe sau lupta până în pânzele albe, dar e important și pasul mic pe care-l poate face fiecare dintre noi și acest pas mic uneori e doar înțelegerea și încercarea de a ne schimba mentalitatea greșită, uneori chiar involuntar toxică.