Fragil, Simona Goșu

Am vrut să citesc cartea asta de când a apărut. Până să ajung eu la ea, deja îmi fusese recomandată stânga-dreapta, toată lumea părea să o fi citit și cam iubit. Eram curioasă. Aveam așteptări. Speram să-mi placă. Toate expectativele au fost luminoase. E un debut excelent și o carte de povestiri pe care o recomand cu ochii închiși.

Fragil e o colecție de povestiri scurte care explorează vulnerabilitatea în formele ei cele mai primare. Într-un fel, aș putea spune că e o prezentare minuțioasă a celor mai inconfortabile momente din viața copiilor cu părinții (și nu numai, dar mai ales). Acel spațiu deopotrivă brutal și delicat unde nu știi dacă ceea ce vezi e răutate sau starea firească a lucrurilor. Toate povestirile sunt înconjurate de o angoasă teribilă. Ești spectatorul unor momente ca niște mici bombe cu ceas. Ticăie. Ticăie. Ticăie. Și, deși începi să-ți dai seama la un moment dat că nu va exploda nimic cu adevărat, totuși starea aceea a lucrurilor îți zbârlește pielea. E picătura de la chiuvetă în miez de noapte. Știi că nu se scurge nimic. Și încerci să ignori sunetul. Dar e imposibil. Și cu cât te concentrezi mai mult la a-l ignora, cu atât îți răsună mai tare în minte. Povestirile Simonei Goșu sunt starea inconfortabilă în sine și chiar dacă deja recunoști la un moment dat un pattern și știi că nu ți se va dezvălui nimic grotesc în mod palpabil, totuși rămân în aer, suspendate, îndoiala și groaza. Și groaza se intensifică cu atât mai mult cu cât toate situațiile sunt cât se poate de realiste și la îndemână. Pune pe masă lucruri ce ar putea fi la fel de bine amintirile noastre din copilărie, neajunsurile noastre în relațiile interumane, cu părinții sau alții, și ne lasă să privim într-un mod foarte primar desfășurarea acelor lucruri pe care le încuiem într-un sertar, aruncăm cheia și sperăm să nu le mai vedem niciodată. Și sigur că ies la suprafață sub forma crăpăturilor de pe pereți; oricât ai încerca să le acoperi, sunt tot acolo.

Pe alocuri recunosc anumite exerciții de creative writing pe care le-am explorat și eu de-a lungul timpului, precum și teme destul de obișnuite, chiar și moduri de a finaliza textele pe care le-am mai întâlnit (/folosit). Însă meritul acestui volum de povestiri nu mi se pare a fi atât stilistic, cât acela de a aduce la suprafață într-un mod atât de teribil fragilitatea anumitor puncte din existența umană (în raport cu alți oameni, întotdeauna, mai ales în ceea ce privește relația părinți-copii). Temele povestirilor sunt variate și inconfortabile, Simona Goșu nu se dă în lături de la a vorbi despre familii monoparentale, despărțiri, dar cu un accent pe relațiile umane și, câteodată, totul filtrat prin ochii inocenți și lacomi ai unui copil. Personajele nu te vor ține de mână și nu te vor mângâia, mai degrabă ți se vor arăta în forma lor dezvelită și neexaminată. Simt că au fost foarte muncite povestirile astea. Deși uneori aș fi vrut mai mult, totuși mi se par niște povestiri scurte foarte, foarte bune -explorarea acelor zone atât de inconfortabile mi se pare făcută impecabil (știu că sunt cuvinte mari, dar adevărul e că pentru mine îs de folosit în situația de față). Simona Goșu ia teme, personaje, situații explorate și în trecut și le aruncă într-o groapă a anxietății și inconfortabilului. Și situația devine cu atât mai angoasantă cu cât lucrurile despre care vorbește ne sunt cunoscute prea bine. Fie că e vorba de copilărie și inocența ei, pericolele care se nasc din nimic, posibile personaje pedofile, grija și anxietatea părinților, relații și instanțe apăsătoare între copii și părinți, dar și între adulți. Și tot așa. Ce mi se pare că face minunat Simona Goșu este să examineze prin ficțiune teritoriul acela aproape invizibil care unește inocența cu teribilul, acolo unde întâlnești cel mai bine vulnerabilitatea aceea pe care nu o poți controla. E un spațiu ca de sticlă și când te uiți în sus vezi norișori și puritate, iar în jos e abisul.

Mi-a amintit de cartea lui Marieke Lucas Rijneveld, The Discomfort of Evening (despre care v-am scris) și care se traduce și la noi la Anansi. Acolo poate că deja știm la ce să ne așteptăm din titlu. Dar, în orice caz, și Simona Goșu și Marieke Lucas Rijneveld explorează universul copilăriei și manevrează superb și teribil spațiul acela al fragilității. În The Discomfort of Evening deja v-am spus că la un moment dat narațiunea nu pare atât de credibilă întrucât prinde o maturitate și o coerență care nu cred că ar putea avea loc în universul unui copil, dar la Simona Goșu lucrul ăsta nu se întâmplă; probabil și datorită spațiului -povestirile sunt scurte și personajele sunt manevrate mai puțin, iar la Rijneveld găsim un roman întreg în vocea unui copil (de altfel, e o carte care mi-a plăcut foarte, foarte tare, în ciuda acestui “neajuns”). Amândouă explorează acest spațiu al unui disconfort teribil. Dacă Rinjeveld m-a cucerit mai ales cu narațiunea, Simona Goșu m-a dat gata cu modul în care reușește să introducă angoasa și să păstreze un ton autentic în fiecare povestire, lăsând personajul să prindă viață prin sine însuși, cumva. Astfel că, deși sunt câteva povestiri care tematic nu mi-au spus nimic, mi s-au părut scrise excelent și autoarea m-a convins cu scriitura și iscusința de a crea emoție acolo unde poate altfel n-ar fi fost nimic.

Un debut foarte bun și sunt tare curioasă ce va mai scrie. A apărut în 2020 la editura Polirom și o găsiți cam peste tot (carturesti.ro, libris.ro etc). De asemenea, vă recomand s-o ascultați la Timpul prezent într-o discuție cu Adela Greceanu : Fragil dar puternic: un debut literar remarcabil.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *