Extraconjugal, Mihai Radu

Romanul ăsta începe așa, “Ieri am aflat că mama are o boală cu transmitere sexuală.” Ceea ce nu are de ce să te surprindă dacă vine de la un roman cu titlul ăsta, Extraconjugal. Dar e o frază puternică de început și asta e mișto. Te așteaptă o carte ca o zi ruptă din viața unui român care află ceva despre părinții lui și cumva, mergând repede în vizită să afle&soluționeze problema cu sor’sa, își amintește așa, toate chestiile importante din viața lui și ni le spune. Senzația pe care o ai cu cartea asta e că ar face un film mișto.

Nu mi-a plăcut deloc personajul narator, Robert. Și asta spune multe despre faptul că este un personaj foarte bun pentru că m-a călcat pe nervi (evident, nu-mi place caracterul lui) și seamănă cumva cu personajul masculin din cartea lui Dan Coman, Căsnicie. Seamănă, dar nu se adună, ca să zic așa, însă am avut o senzație similară în ceea ce-i privește (deși poate că cinismul personajului din Extraconjugal e mai degrabă disimulat). Nici nu mai contează.

Despre cartea asta e de știut în primul rând că e de citit când ai chef de ficțiune, fără incursuri filosofic-existențiale-nu-mai-știu-ce. Este totul destul de real acolo. Dar ce o să te surprindă sau m-a surprins pe mine într-un mod foarte plăcut sunt tocmai câteva incursuri care pleacă din scenarii reale și se transformă în niște afirmații interesante. Am adorat pasajul despre înmormântare și gândurile personajului despre cât de crud i se pare mâncatul fripturii la înmormântarea unui om (ca un exemplu, e un pasaj excepțional acolo) și au mai fost asemenea relatări cu care nu că am rezonat, dar le-am găsit foarte mișto:

Când a fost adusă mâncarea la pomană, am mers în spatele casei și am vomitat, nu m-am putut abține. Cum să mănânci carne friptă după înmormântare? Îl tot întrebam pe pe văru-meu, iar ăla râdea de fiecare dată. Cu un cap perfect rotund, cu niște ochi mici și negri, vărul Damian întruchipa o bunătate molcomă, aproape leneșă. (…) În dimineața zilei dinainte mi se păruse de pomină imaginea mamei și încă două mătuși făceau chiftele în curte. (…) Dincolo de zidul casei, îmi imaginam, bunicul se retrăgea din toate unghiurile corpului său, mai dădea poate o ultimă tură prin el însuși să vadă dacă nu a uitat ceva și murea. (pag. 10)

Au fost mai multe așa. Pentru că personajul nostru narator știe niște lucruri. Anume, știe să vorbească foarte bine despre relațiile dintre oameni. Știe să relataze grozav trecutul, chiar și când vine vorba despre lucrurile care nu-l centrează pe el în poveste (despre aventura din tinerețe a maică-sii, despre tăcerea lui taică-su, dar și despre cum era el în adolescență and so on). Personajele sunt foarte reale, dialogurile bune tare, dar și faptul că le cunoaște atât de bine (eh, personajul narator, dar știm bine că în spate e autorul) se simte foarte bine când citești. Iar mie asta îmi place mult.

Un lucru mă cam nemulțumește la romanul ăsta. Finalul. Nu știu cum să pun mâna pe el, nu mi se pare că se rupe, nu mi se pare nici că se termină -bănuiesc că e și ăsta un mod de a privi lucrurile, că exact asta ar fi fost intenția, însă mie mi-a dat puțin cu minus. Dar na, I’m pulling a Roland Barthes aici și zic că ție s-ar putea să-ți surâdă finalul. #reader’spower.