Cosmin Leucuța: “Și eu vreau să creez vraja asta în sufletul altor oameni.”

În episodul 17 m-am întâlnit la Perfect Contemporan cu scriitorul Cosmin LeucuțaUn podcast cu şi despre literatură. Din când în când mă întâlnesc cu autori şi despicăm firul în patru pentru a vedea de ce scriem, ce e în spatele unei cărţi, despre impulsurile care ne pun în mişcare şi nu numai. Nu e nimic „ perfect” la Perfect Contemporan, dar totul e mai mult sau mai puţin contemporan.

Am vorbit cu Cosmin Leucuța despre ultima sa carte, Cerul ca oțelul (editura Humanitas), dar și despre cartea de proză scurtă: Cum te vei îmbrăca la sfîrșitul lumii? (Casa de Pariuri Literare). Despre Cerul ca oțelul, Cosmin ne spune că este foarte diferită de tot ce a mai scris: o carte distopică, postapocaliptică, care explorează singurătatea și puterea supraviețuirii individuale a unei femei care răzbate în ciuda lipsei de speranță care te înghite odată cu narațiunea. Nelipsită de thriller și pe alocuri chiar horror, cel mai tare te va surprinde poate faptul că uneori cartea este poetică și te atinge în moduri nebănuite. Cosmin ne-a povestit multe, printre care și ce a însemnat să scrie o carte atât de apăsătoare.

Ne puteți asculta și pe SpotifyApple PodcastsGoogle Podcasts și Youtube.

Ascultare plăcută și mulțumim!

Cîteva lucruri pe care le spune Cosmin în podcastul de azi:

Am început să scriu din plictiseală.

Și eu vreau să creez vraja asta în sufletul altor oameni.

Am descoperit că-mi plăcea ce scriam. (…) După ce am citit Dune am schimbat macazul. (…) Atunci am început să lucrez la un roman.

Îmi inspir foarte mult titlurile povestirilor, romanelor ori din muzică, ori din fraze din astea care ies în evidență. (Ceva) de mare impact, (să) o ții minte imediat. Cum ar fi Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii.

Din nou mi-o sărit în cap și am zis uite cât de bine se potrivește cu ce-mi transmit mie poveștile astea. În speță ultima poveste. (Despre Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii).

La proza scurtă trebuie să faci foarte multe chestii în foarte puțin spațiu și, de fapt, nu spațiul e problema, ci ingeniozitatea de care ai nevoie ca să folosești cât mai bine spațiul ăla.

Trebuie să înhați cititorul din prima. (la prozele scurte)

Chiar cred că e voie de o măiestrie aparte. (pentru a scrie proză scurtă bună)

Dintotdeauna am avut o înclinație către romanele postapocaliptice. (…) Mereu m-a fascinat ideea de sfârșit iremediaibil.

Am avut mereu dorința asta de a scrie o poveste în care să explorez sfârșitul omului. Pandemia m-a impulsionat, nu aș zice că m-a inspirat prea tare.

Pur și simplu a venit momentul să scriu și cartea asta.

Celelalte cărți pe care le-am scris sunt foarte vorbărețe. În Cerul ca oțelul nu se vorbește decât strictul necesar.

Echilibrează destul de bine umorul cu situațiile dramatice și starea pe care ți-o dau nu trece de ceea ce ar simți un om obișnuit într-o zi obișnuită. Dar în Cerul ca oțelul (…) am făcut așa un fel de method acting writing. În timp ce scriam încercam să mă transpun acolo. Și recunosc că de multe ori m-am înfometat în mod intenționat (…) ca să încerc să mă apropii de starea personajelor cărora mereu le era foame. De multe ori nici apă nu beam pentru că voiam să-mi constrâng corpul să sufere ca să mă pot pune mai bine în pielea personajelor.

Ăsta a fost nivelul de anxietate pe care mi l-am dat singur n timp ce scriam scena respectivă. Îmi făceam mie câte o chestie care să mă ducă mai aproape de ce se întâmpla în carte ca să pot reda mai bine prin ce treceau și gândeau personajele.

Voiam să facă o notă discordantă cartea asta.

Mi-e aproape imposibil să scriu la comandă.

Sunt foarte nedisciplinat. Nu am un program de scris. (…) Scriu când apuc.

Mă lovește o idee. Îmi dau seama foarte repede dacă pot să fac ceva cu ea sau nu.

Mă las ghidat de inspirație. (…) Nu-mi place ce scriu fără inspirație.

Am ajuns la concluzia că poveștile astea sunt scrise în integralitate în mintea mea și doar le descopăr după ce le scriu sau în timp ce le scriu.

În general mi se pare că prima idee pe care o ai, oricât de necizelată ar fi, oricât de brută ar fi, îi cam cea mai bună. Cred că procesul prin care se formează poveștile în mintea cuiva funcționează pe bază de eliminare. (…) Ce-ți pușcă în cap din prima, boom-ul ăla inspirativ e rezultatul tuturor eliminărilor ăstora.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *