4 cărți pe care să le citești cu copilul tău mic sau mare

Îmi plac tare mult cărțile scurte, frumos ilustrate care merg cam la orice vârstă. Despre asta v-am mai povestit și cu alte ocazii și am făcut o postare despre 3 cărți pe care să le citești cu copilul tău din ziua 1. Adevărul e că uneori ești destul de dezorientată ca mămică proaspătă, sunt multe cărți din care să alegi și poate că nu știi mereu ce e mai bine să iei pentru bebelușul tău. În vreme ce recomand foarte des să începeți cu cărți cartonate, cu sunete, textile și altele asemenea, sunt totuși niște cărticele pe care ați putea să le citiți oricând. Dragonul Bubu, Micul Camion Albastru sau Ela Părjiturela despre care vorbeam în postarea cealaltă sunt doar unele dintre ele. Merg că-s colorate, scurte, distractive, iar dacă vârsta copilului o permite, puteți discuta și pe margine. Unele sunt recomandate de la 3 ani, ceea ce este excelent, dar eu zic că puteți să le citiți și celor mai micuți — și, dacă au tendința să le rupă, le citiți voi, le puneți la păstrare, și îi lăsați să le molfăie doar pe-alea cartonate. Eu una așa am făcut și nu pot să recomand decât ce știu c-a mers la noi.


Revenind la subiectul zilei: am mai dat peste niște cărți superbe care, zic eu, merg oricând, așa că vreau să vi le arăt și vouă: Elefănțelul toboșar, Cine mi-a furat frunzele, Casa lui (Nu) e Oceanul și Păsările din părul Sofiei — toate de la Editura Paralela 45. De data asta e vorba despre niște cărți jucăușe, colorate, super distractive, dar care pot stârni și discuții educative. Nu sunt în niciun caz moralizatoare, sunt doar haioase și bine făcute, dar din experiența mea cu creșterea propriului copil, pot spune că ei învață și din subtilități și trag concluzii acolo unde te aștepți mai puțin.

Să vi le arăt, deci, fix în ordinea în care le-am descoperit și iubit cu fiica mea. Pentru că, de când i le-am arătat prima oară, le tot citim — ieri le-am citit la bucătărie, prin miezul zilei, o dată în română și o dată în engleză. Vezi, alt avantaj cu cărțile astea scurte e că, dacă copilul tău are o pasiune de genul: tradu-mi textul ăsta și în engleză! atunci o poți face cu mai mare ușurință. Că e totul simplu, cam fără metafore, te descurci pe loc, slavă cerului. Le-am citit ba în timpul zilei, ba la culcare, și le-a îndrăgit foarte tare — ea le cere, așa că e cu atât mai mare bucuria și siguranța că au fost pe gustul ei. Citim și cărți mai lungi, dar nu văd niciun motiv pentru care să renunțăm la astea scurte. Dacă-mi plac mie la 29 de ani, ei de ce nu i-ar plăcea la aproape 6?

Elefănțelul toboșar

Orice carte cu elefanți e menită să fie un succes de când l-am întâlnit pe Elmer elefantul multicolor, așa că și Edward a fost tare bine primit la noi acasă. Marei i-a plăcut tare mult de el, cu toate că îi spune mai degrabă Edgar pentru că nu reușește să pronunțe prea bine Edward. Nu contează prea mult, ce contează e că un alt avantaj al cărților scurte e că îi stimulează pe copii să-și imagineze și inventeze ce ar fi pe lângă. De exemplu, fiica mea voia neapărat ca măcar unul dintre animăluțele din carte să fie certat, așa că-mi tot zicea că șarpele nu are niciun instrument muzical și că să-l cert. Să vezi dezamăgirea când i-am arătat că avea o zornăitoare în coadă… Ce să faci, dacă nu ai dramă, îți faci, de aceea a reinventat și titlul cărții: Edward, elefănțelul care și-a pierdut chitara. Dar și că, atunci când a stricat acordeonul, de fapt s-a transformat într-un troll. Nu ai timp să te plictisești într-o astfel de situație. Despre ce e vorba? O junglă frumi și colorată cu animăluțe talentate, toată lumea cântă la un instrument. Mai puțin Edward care le strică pe toate… așa că el doar îi ascultă și devine un fan înfocat. Până într-o zi când pierde programul lor de dimi și fuge acolo, și tot fugind, dum-dum-dum, face un zgomot incredibil care înfrumusețează concertul animalelor. Noroc cu maimuțele istețe care-i fac cadou o tobă și devine un toboșar fantastic. Mesajul ascuns în spate e despre cum ne găsim toți un loc și un talent în lume, chiar dacă nu e mereu vizibil și uneori trebui să încercăm mult până ajungem acolo. E și despre faptul de a fi diferit, dar și despre apartenență. Îmi reamintește un pic și de Dragonul Bubu.

Cine mi-a furat frunzele?

Orice titlu care e o întrebare devine foarte atractiv pentru copii. Poate pentru că-i face din start să proiecteze, să se gândească, să imagineze. Cartea asta a făcut-o să râdă de câteva ori, dar am vorbit (din nou) despre toamnă și care e faza cu frunzele astea care cad. Lucruri pe care, sincer, le cam știa, dar îi place să audă iar și iar același lucru, mai ales dacă i-l spun eu, cu toate că eu nu-s mereu la fel de dispusă să repet același lucru de un milion de ori — dar, hey, asta face parte din parenting, până la urmă. Despre ce e vorba? O veveriță se bucură de anotimpul ei preferat, toamna, și își numără frunzele din copac când —zbang, descoperă că lipsește o frunză portocalie. Mare tragedie! Merge la prietena ei, Pasăre, să-i expună evenimentul nemaivăzut și de acolo reiterăm aceeași scenă de dimineață: Păsăre, cineva mi-a furat o frunză, mi-a furat mai multe frunze, mi-a furat toate frunzele! Cine ar putea fi hoțul frunzelor? Pasărea pare ușor exasperată și-i spune Veveriței că faza asta cu frunzele se întâmplă în fiecare an, Șoarecele se jură că nu el ia frunzele, Ciocănitoarea-i zice că a muncit din greu să le adune pe-ale ei și tot așa. La final descoperim care era hoțul — vântul, bată-l vina :). E un prilej drăguț de a discuta despre toamnă și ce se întâmplă cu frunzele, de ce îngălbenesc și tot așa, mai ales că e sezonul. Fiica mea e pasionată de treaba asta pentru că noi mai avem o carte despre flori și plante, iar o pagină este dedicată frunzelor care cad toamna și ce se întâmplă cu ele în fiecare anotimp. E oricum foarte drăguță și distractivă cartea, ne amuză pe amândouă.

Casa lui (NU) e Oceanul

Casa lui (nu) e oceanul — sau, în versiunea mea, Casa lui Cnuje Oceanul. Așa am citit titlul și multă vreme m-am întrebat ce vrea să spună, până ce am fost suficient de inspirată să caut pe google și să văd că citeam eu greșit din cauza unui font simpatic folosit pentru titlul de pe copertă. În fine, am evadat, dar ce te faci că fiica mea a înțeles că e Casa lui Cnuje Oceanul și basta, acum tot trebuie să aflăm cine este acest Cnuje, dar e doar un alt prilej de distracție. Despre ce e vorba? Despre o sticlă pe nume Ciudățel, așa numită de peștii din ocean (noi i-am zis Pește Ciudățel) și care este ajutat de niște pești să ajungă la familia sa — Micuțul Pește s-a transformat, în versiunea Marei, în Micuța Pește. La fel cum și caracatița din poveste e de fapt Caracatița Maria (jucăria ei cu două fețe, tristă și veselă), iar peștele uriaș e de fapt o balenă pe nume Alexia, pe când țestoasa cu care se întâlnesc e de fapt Franklin (ceea ce era previzibil). Cartea urmărește călătoria peștișorilor în ocean pentru a-l duce înapoi acasă pe noul lor prieten, Ciudățel, care nu vorbește, ci doar zice Blop Blop Blop și scoate bule. Nu mai zic ce prilej e cartea asta să vorbim despre cum locul sticlelor, plasticelor și altor gunoaie nu este în ocean și cum le face rău viețuitoarelor din ocean (de altfel, țestoasa se plânge, cu o pungă de plastic la gură, că o doare burtica). Nu e în niciun fel o carte moralizatoare, în sensul în care nu spune pe nicăieri în poveste: nu aruncați gunoaie! sau ceva de genul, ceea ce oricum nu ar fi rău, dar e o poveste simpatică (și credibilă în ochii unui copil căruia îi plac poveștile) și atunci, de acolo, se pot face tot felul de legături și explicații.

Păsările din părul Sofiei

De la creatorii Elefănțelului toboșar o primim și pe Sofia — probabil favorita Marei și nu întâmplător. Pentru că și de data asta inventează și introduce în poveste elemente care nu există cu adevărat, dar care-i convin să fie. De pildă, îmi spune cu precizie că nici pisica Sofiei, și nici cățelușul celeilalte fetițe, nu au voie să mănânce prăjituri și că trebuie să fie certați pentru că s-au urcat cu lăbuțele pe masă. Dar cireașa de pe tort care ar fi putut fi în aceeași măsură o mică eroare din partea creatorilor cărții este că fetița cu pălărie cu care se întâlnește Sofia nu are nume. Și, cum în poveste nu are, trebuie să-i dăm noi unul. Nici nu a fost nevoie de prea mare exercițiu imaginativ. Pe fetița cu pălărie, noua cea mai bună prietenă a Sofiei, o cheamă Mara. Și e super frumoasă și drăguță și are un câine pe nume Toru. Coincidențele nu cred că se opresc aici pentru că sunt sigură că tot recitind se vor mai prezenta și altele. Despre ce e vorba? Despre o fetiță pe nume Sofia care era mereu singură și cânta la pian, dar într-o zi sute de păsări s-au așezat în părul ei și făceau atât de multă gălăgie că nici nu se mai auzea gândi, ceea ce a dat-o rău peste cap. S-a întâlnit cu fetița (Mara!) în parc și a descoperit că amândouă aveau aceeași problemă și, tot vorbind, păsările au zburat, ele s-au împrietenit și de-atunci au învățat cum să scape de păsările din capul lor. E tare drăguță și mesajul ascuns din spate este prietenia, dar mi se pare că forează și mai adânc. Că vorbește nu doar despre prietenie și singurătate, ci și despre faptul de a fi altfel, diferit, poate chiar ciudat sau neadaptat, și că fiecare dintre noi poate găsi alinare în celălalt, trebuie doar să găsim persoana potrivită.

Au fost și sunt pe gustul nostru astfel de cărți, ceea ce vă recomandăm și dumneavoastră.


Care pare a fi preferata fiicei mele? Greu de zis că-i plac toate mult, inițial era cea mai încântată de Elefănțel, dar cred că, la final de program, cel mai mult o iubește pe Sofia. Ați ghicit motivul — pentru că e și Mara în povestea asta. Dacă nu te bagă nimeni în cărți, te bagi tu, ce mare brânză? Și mie-mi plac toate tare mult, dar cred că am o afinitate pentru Sofia că mi-e tare dragă cu prietena ei și cu florile lor din cap, iar ilustrațiile sunt atât de frumușele că m-au cucerit.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *