Stella Maris, Pasagerul #2, Cormac McCarthy

În 2022, Cormac McCarthy publică dipticul Pasagerul și Stella Maris la care a lucrat începând cu 1970. O carte masivă despre Bobby și Alicia Western, doi frați cu suferințe diferite, dar care împărtășesc un destin destul de înfiorător. În parte și pentru că părinții lor, cu precădere tatăl lor, au ajutat la crearea (aici și inventarea) bombei atomice care a ars „carnea și sticla” la Hiroshima. Proza lui McCarthy e inteligentă și seducătoare, nu folosește liniuța de dialog și are cele mai profunde și pătrunzătoare dialoguri. Cele două sunt înțesate de detalii istorice, fizice, matematice, filosofice, biologice, unele dintre ele mai accesibile, altele ușor dificile (mai ales dacă nu ai studiat, ca mine, fizica și matematica și rămân două domenii care-ți sunt cam inaccesibile). A spune că n-am înțeles anumite lucruri care țin de fizica cuantică nu e rușinos pentru mine, dar probabil că scandalos e să spun că nici nu mă interesează atât de mult asta în acest punct pentru că experiența lecturii e una într-atât de grozavă (ceea ce noi cititorii adesea numim pe bună dreptate mindfuck). Poți citi recenzia la Pasagerul #1 aici pe blog.

*Dipticul Pasagerul/Stella Maris a apărut la Humanitas Fiction în traducerea absolut fantastică a Iuliei Gorzo. Citind cartea m-am gândit de foarte multe ori că probabil nu a fost deloc ușor de tradus și a redat atât de bine că nu pot fi decât de acord cu Lavinia Bălulescu care scria pe Facebook la un moment dat: „Senzația ciudată că e posibil ca volumul să fi fost scris în română.” Fix așa am simțit și eu! Ador faptul că numele autoarei e scris pe copertă și astfel poți ajunge repede la numele ei și să îi apreciezi munca extraordinară pe care a făcut-o cu traducerea acestor două cărți.

Un mic intro în controversata poveste a fraților Western

Bobby Western a studiat Fizica, dar nu e academician, deși tatăl lui a fost mare fizician (mort singur de cancer, probabil fără remușcări, știa bine ce face, dacă ne luăm după mărturiile fiicei sale) și a fost în echipa care a inventat arma nucleară (prieten la cataramă cu Oppenheimer). Bobby e scafandru utilitar, adică se scufundă la mari adâncimi ca să recupereze sau analizeze lucruri care se află acolo când n-ar trebui să se afle acolo (de exemplu, un avion). Dar lui îi e foarte frică de adâncimi —așadar, de ce se supune acestui chin? Ce fel de încercare are loc aici? Aflăm rapid despre el că a participat la curse de mașini și s-a accidentat destul de tare la un moment dar, dar și mai picant și îngrozitor, că o iubește pe sora lui. Nu într-un sens frățesc, ci într-un sens romantic care-l face pe John Lunganu, prietenul lui interlop, să le spună celorlalți că probabil i-a tras-o soră-sii. Dar asta e doar o vulgaritate a personajului pe care-l vei îndrăgi oricum ușor, aflăm suficient cât să știm că nu s-a întâmplat nimic incestuos între aceștia.

Alicia Western suferea de hebefrenie (schizofrenie apărută la pubertate, se pare că primele simptome au apărut pe la 12 ani, de la prima menstruație). Dar era în același timp o matematiciană genială (și asta tot de la o vârstă precoce) și o fată extrem de frumoasă. Mama ei a lucrat și ea la arma nucleară, a fost una dintre muncitoarele care supravegheau un anumit proces de separare a unor compuși pentru crearea bombei atomice. Cât din toate acestea, istoricul lor, faptul că erau de asemenea de descendență evreiască, faptul că ambii lor părinți au fost foarte inteligenți ș.a.m.d a influențat existența lor? Faptul că s-au îndrăgostit unul de celălalt sau faptul că niciunul dintre ei nu a avut și nici nu avea cum să aibă vreo șansă la fericire?

Există răspunsuri pentru toate aceste întrebări și mai multe în Stella Maris, așa cum le vei citi direct din gura Aliciei. În Pasagerul nu o cunoști cu adevărat, nu ai șansa să o admiri și iubești la fel de mult cum o face Bobby. Dar cu ajutorul celei de-a doua cărți, în sfârșit o să înoți prin genialitatea prozei lui McCarthy și te vei conecta cu personajele și gândurile (și suferințele) lor.


Când am citit Pasagerul, am rămas și cu un anumit scepticism și niște lucruri care m-au enervat. Dar imediat ce am terminat-o, am trecut la Stella Maris pentru că trebuia neapărat să văd cum continuă McCarthy. Și cred că tocmai aici s-a produs magia. Nu poți citi Pasagerul fără Stella Maris (a o face invers ți-ar strica de asemenea toată experiența lecturii). Și cred că rămâi cu o experiență incompletă, posibil pe alocuri confuză dacă nu citești Stella Maris care este compusă în întregime dintr-un dialog între Alicia Western, sora lui Bobby și psihiatrul ei. Stella Maris este o instituție pentru persoane cu boli mintale. Alicia este bănuită de schizofrenie, deși reiese din dialogul ei cu psihiatrul că nu au reușit s-o diagnosticheze ca la carte boala. Aceasta se internează aici (și nu pentru prima oară) când Bobby se află în comă în Italia după un accident la cursele de mașini. Este fenomenal cât de grozavă este cartea asta compusă doar din dialog și care îți oferă o înțelegere suplimentară (atât de sens și conținut, cât și pur și simplu afectivă) asupra Pasagerului, asupra scopului cărții și întregului proces. După ce am citit Stella Maris am început să apreciez infinit mai mult și Pasagerul și lectura mea asupra cărții.

Pasagerul e ca un fluviu, un fluviu rapid din care vrei să prinzi cât mai multe și nu știu câte reușești la o primă lectură. Mai ales pentru că te invită să citești încontinuu și e tare greu de lăsat din mână. Se poate să te întrebi la un moment dat, de exemplu, de ce nu sunt mai multe detalii despre tatăl lui, despre atrocitatea în sine la care a participat și despre caracterul lui. Sunt multe reflecții filosofice în Pasagerul, dar nu există și o privire prea amănunțită sau care să îți ofere o direcție clară în subiecte de genul acesta. Scriam în cealaltă recenzie despre valoarea dialogurilor cu prietenii săi, cunoscându-l pe Bobby mai ales prin intermediul lucrurilor pe care prietenii lui le spun despre el —cum aflăm de abia pe la pagina 180 dacă e sau nu adevărat ceva ce spunea John Lunganu despre el. Cu cât mă gândesc mai mult la astfel de detalii, cu atât mai ușor mi-e să recunosc și admir geniul lui McCarthy. În definitiv, e absolut fabulos ce a făcut aici. Orice semne de întrebare se ridică în Pasagerul, sunt reluate și explicate, fără să fie ăsta un scop în sine, în dialogul din Stella Maris de la care îți va fi foarte greu să-ți întorci privirea. O cunoaștem în sfârșit pe sora lui Bobby care în Pasagerul apare doar în discuții, amintiri și în acele capitole italic unde suntem martorii „halucinațiilor” sale. Doar că în acele halucinații nu o cunoaștem deloc pe Alicia, ci observăm o stare în care se află, cu o concentrare teribilă asupra „ortacilor”, acelor creaturi care o vizitau pe Alicia în halucinațiile ei, în frunte cu Puștiul thaildomid cu înotătoare în loc de mâini. În Stella Maris o cunoaștem pe bune, vorbește, ne spune ce crede, ce simte, se dezvăluie complet, așa cum poate nici Bobby nu a făcut-o. Și mai grozav e că în sfârșit, cu ajutorul acestei cărți, simt că am ajuns și eu la Bobby. În sfârșit îl înțeleg și cunosc cu adevărat.

Mă întreb dacă am făcut bine să scriu despre Pasagerul înainte să citesc Stella Maris. Adevărul e că experiența nu era completă și nici înțelegerea mea asupra întregului proiect. E chiar mai grozav decât am simțit și recunoscut inițial. Mi-am subliniat o grămadă de lucruri din discuția Aliciei cu psihiatrul ei și a fost o experiență grozavă (e o carte mult mai scurtă și concentrată decât Pasagerul, se citește și foarte repede pentru că avem dialog). Dezvăluie și întregește narațiunea densă, fabuloasă și complexă din prima carte și perspective concrete despre arma nucleară, „destinul” celor doi frați, dragostea pe care și-au purtat-o unul pentru celălalt și te face să te gândești mai mult la Bobby —la câteva lucruri pe care le-a spus sau gândit de-a lungul primei cărți care în sfârșit au sens, în sfârșit pot să empatizez și să înțeleg mai bine suferința lui și frământările care l-au acompaniat pe parcursul a 400 de pagini.

Într-adevăr, ce alegere grozavă pentru o primă lectură în 2024. Am început anul în forță, ceea ce vă doresc și dvs.

Fascinant McCarthy pe care cred că-l voi mai vizita și în alte cărți. Prea m-a sedus. Înțeleg că un must-read este și Nu există țară pentru bătrâni (împreună cu filmul), așa că o să-mi fac temele pe tema asta. Dar până atunci mă las să mai experimentez puțin plăcerea post-lectură pentru că aventura acestui diptic a fost grozavă și cred că voi reveni din când în când la lucrurile pe care le spune Alicia în Stella Maris.