Spații mici, Adriana Jderu

Nu e vreun secret că-mi place să citesc proză scurtă românească și era deja evident că o să mă atragă un volum ca „Spații mici,” nu doar pentru că are un titlu foarte interesant, dar și pentru că e o carte de proză scurtă scrisă de o autoare și eu sunt încă în faza mea de citit autoare contemporane în mod special. Sigur, e o întreagă discuție aici la care vom reveni (cu siguranță) în viitor, dacă să citești sau nu intenționat scriitoare-femei, literatura e literatură până la urmă. Un subiect fain și interminabil. Dar acum aș vrea să ne concentrăm puțin pe Spațiile mici ale Adrianei Jderu, o colecție de proze scurte despre spații fizice și, mai ales, așa cum vom afla curând în episodul la Perfect Contemporan, temporale & metaforice. Mi-a plăcut atât de tare cartea Adrianei Jderu (așa cum mă așteptam, nici n-o să vă mint) încât am vrut neapărat să am un dialog cu ea la podcast. O consecință naturală, uneori poate și benefică.

Spații mici reprezintă debutul autoarei și e o carte despre diverse obsesii ale unor personaje absolut banale. Cine sunt oamenii ăștia? Ar putea fi oricare dintre noi, un colecționar de pixuri, un bărbat în toată firea care are o colecție de plușuri, o fată căreia îi plac spațiile foarte mici, un tâlhar care merge cu ocazie până la Alexandria, toți mai puțin (SPOILER) pedofilul scârbos din Lacul Morii, proza care m-a silit să privesc realitatea cruntă în față. Pentru că, într-un fel, Spații mici e și despre asta: despre fațeta necunoscută a unor oameni obișnuiți. Nu știi ce se ascunde în spatele unei fețe, dacă sunt obiceiuri nesănătoase, obsesive, toxice, sau pur și simplu ciudățenii personale care nu ating pe nimeni. Și una din întrebările pe care ți le pui e dacă există normalitate și dacă, de fapt, aceste neobișnuințe ale oamenilor obișnuiți nu sunt și ele, într-un fel, parte din existența banală, dar și complicată a oamenilor (desigur, mai puțin când vorbim despre cazul pedofilului în care avem de-a face cu o crimă și un caracter moral corupt care nu ține de normalitatea vs neobișnuința obiceiurilor unor ființe umane, acolo e deja altceva).

Personajele mi se par foarte realiste, dar ce e poate cu adevărat iscusit este faptul că Adriana reușește să îi scoată din acest banal și să transforme ceva obișnuit, banal într-o poveste (uneori cu mult suspans, alteori cu semne de întrebare, situații de tot felul). Personal mi-a plăcut foarte mult cum a reușit să creeze spațiul, să-l aducă în imaginație și să reușească totodată să te transporte acolo. Mi s-a părut foarte vie viața la bloc sau călătoria cu mașina până în Alexandria (o zonă pe care o știu bine, dat fiind că locuiesc foarte aproape de acest oraș). Am văzut similarități între proza Adrianei și cea a Ștefaniei Mihalache, Simonei Goșu și cred că și Ancăi Vieru (pe care le recomand cu tărie, să vedem, Gene dominante, Fragil, Fără poză de profil – poți asculta la Perfect Contemporan dialoguri cu Ștefania, Suntem o sumă de straturi, și cu Anca, Nu știu să spun ce înseamnă talent). Este greu de spus că e chiar un debut cartea aceasta pentru că e foarte închegată, prozele sunt suficient de tari încât să se (auto)susțină, stau și singure/independente/autonome, dar formează și un întreg impecabil. Există chiar una dintre proze care e un joc meta în care sunt reiterate temele principale ale celorlalte proze din volum și chestia asta îi iese fabulos Adrianei Jderu.

Mi-a plăcut și stilistic, dar probabil mai ales ce a făcut ca un mastermind cu personajele și situațiile lor, traversând spații totuși atât de vii. Nu lipsește nici inconfortabilul, dar nici umorul pe care știe să îl insereze la țanc. Mi s-a părut însă o naratoare/scriitoare atentă cu viețile personajelor, poate chiar empatică, nepunându-le în situații voit imposibile sau teribile, fără să poată ieși de acolo. În acest sens, parcă sunt independente și rupte din viață pentru că de cele mai multe ori existența nu e liniară și cam toți suntem oameni obișnuiți, vorba Dianei Geacăr, Dar noi suntem oameni obișnuiți. În acest sens, poate că nici nu au fost create personajele și situațiile de autoare, ci ele existau acolo și s-a povestit despre ele (e o parte din senzația pe care o ai citind). Eu am avut cartea asta după mine câteva zile: am citit în tren, am citit în față la Modul Cărturești, pe băncile de la Arhitectură, am citit și acasă din ea. Am râs, pe alocuri m-am îngrețoșat, de câteva ori am zis: uau, ce mișto sau hmmn, pot să văd asta și mi se pare că o mare parte din plăcerea citirii acestei cărți s-a datorat și acestei posibilități a „pseudo-interacțiunii” cu acțiunea și cu personajele. Pentru că, până la urmă, cu mici excepții, proza Adrianei Jderu e caldă și relatable, e plăcut s-o citești, e ușor să te regăsești în scenarii și momente (cine știe, poate pentru că vorbește și despre niște momente și spații pe care le-am traversat și eu, deci e apropiată de un tip de narațiune care se potrivește generației mele, în raport cu realitatea, cel puțin aia din memorie și pe care aș vrea s-o reiterez și eu în ficțiune la un moment dat).

Spațiile mici ale Adrianei Jderu chiar sunt spații mici, acele momente și „locuri” unice, importante, neașteptate din viețile noastre absolut banale și care sunt valorificate în aceste mici proze bijuterii care ne spun că viața e aici, fix în lucrurile astea, în mămica care nu are bani să-i ia o prăjiturică fiicei sale și nu vrea să se transforme în mama ei, în fetița căreia îi place să înghită gumă, în bărbatul care n-are noroc în dragoste, dar are pixuri în beci, în familia asta în care pare să existe o armonie seacă, o relație definită prin goluri și un ceva, cu siguranță esențial, care a dezechilibrat ceva ce ar fi putut fi o relație adevărată, și nu de suprafață. Meșteșugite și îngrijite cu atenție, prozele Adrianei mi s-au părut reușite, m-a atras această calitate de întreg a volumului și am răsfoit cu satisfacție cartea după ce am terminat-o. Mi-a ținut companie grozav, ceea ce vă doresc și dvs.

Cartea a apărut la Editura Humanitas. Joi apare și un dialog la Perfect Contemporan cu Adriana. Stay tuned!