ce-am citit în septembrie și alte peripeții (2023)

Era dimineață și mă spălam pe dinți gândindu-mă că unii oameni dorm la ora șapte jumate într-o zi de sâmbătă când o aud, cu Barbie, Ken și bebelușul în mâini: TU ȘTII CUM SE FAC BEBELUȘII? Nu mi-a căzut dramatic periuța din mână, dar am ciulit urechile și probabil mi s-a scurs pasta pe bărbie de la suspans.
— Se ia un fir de păr și se pune în pampers. Apoi se iau niște ochi și se pun “pâc” și niște piele, piciorușe și mânuțe și gata, ai un bebeluș nou nouț.
Dar înțelepciunea de 6 ani nu se sfârșește aici. Mai e și: “Dacă un copil varsă apă la școală, nu eu, de exemplu X (numește un coleg băiat), varsă apă pe masă și când mama lui află o să fie foarte dezamăgită și îl aruncă pe geam.”

Toate acestea m-au pregătit temeinic pentru plimbarea în aer liber pe care-am făcut-o toți trei înainte să bem cafeluța și să mâncăm un mic dejun bogat în salam și pâine proaspătă pentru că „mi-e foame de salam” e o chestie adevărată care trebuie tratată cu toată seriozitatea. Ca să fiu complet sinceră, fii-mea știe care e faza cu bebelușii. Cel puțin parțial, dat fiind că m-a pus să îi povestesc de sute de ori cum a apărut ea pe lume și ce făcea când era în burtică. Dar apetența ei pentru povești și pentru inventat cred c-o bate pe-a mea. Totul e o poveste, inclusiv cele mai mici năzbâtii pe care le-au făcut alții (întotdeauna alții, nu ea, see a pattern here?) la școală sau oriunde. De exemplu, azi am aflat, auzind-o din camera mea, că mă pâra la tatăl ei că „Ramona a făcut dezastru în camera mea.” Când am luat-o la bani mărunți, mi-a amintit că eu am strâns jucăriile din sufragerie și le-am „lăsat pe jos” în camera ei. Nu mă voi mira prea tare dacă în jurnalele ei de mai târziu vor fi tot felul de narațiuni care distorsionează realitatea, nu că voi ști vreodată, că doar n-o să-i citesc jurnalele pe ascuns cum fac părinții ăia din filmele americane.

Cert e că așa s-a desfășurat ziua de 30 septembrie când mi-aș fi dorit oricum să dorm până la 9, dar asta e deja o secvență science-fiction. Azi s-a trezit la 6, spre marele meu șoc, atât de mare că am refuzat să mă dau jos din pat până insistențele nu au devenit suficient de repetitive și zgomotoase încât să nu mai reușesc s-adorm la loc. Părinți și părinți, ce să faci. Așa că să trecem și la cărțile pe care le-am citit în septembrie.

Începem cu începutul. Și anume cu ce n-am terminat.

#nonficțiune

Cursuri de literatură, V. Nabokov

Cred că deja vă întrebați când am de gând să termin cartea asta că o citesc deja de câteva luni. Parcă. Sinceră să fiu, nu știu nici eu, am citit treptat și câte puțin și nici nu mă grăbesc. Visul meu ar fi fost să citesc și cărțile despre care scrie Nabokov, dar nu voi reuși în întregime —nu acum, dar nu mă oprește nimeni să revin asupra cursurilor atunci când ajung la cărțile respective. Mai exact, eu aș prefera să (re)citesc „Marile speranțe” de Dickens, dar Nabokov scrie despre „Casa umbrelor” pe care nu sunt foarte sigură că vreau s-o citesc chiar acum sau vreodată, deși ce scrie despre ea mi se pare suficient de interesant și mi se pare că mi-ar plăcea s-o citesc (asta e o problemă cu cartea asta pentru că o să vrei probabil să citești toate cărțile de aici). Am recitit Metamorfoza cu ea și voi reciti cu siguranță și Madame Bovary. Nu e o carte pe care m-am gândit s-o recitesc vreodată, mai ales că-mi amintesc că, stilistic, nu prea mi-a plăcut. Cu toate astea, sunt sigură că Nabokov o să mă facă să vreau s-o recitesc și vreau și eu să știu cum o privesc acum. Cel mai important e că poate fi folosită „Cursuri de literatură” și ca un mic manual interpretativ sau, în orice caz, un mini-suport de lectură pentru acele titluri pe care le disecă aici. Are și pasaje uneori destul de lungi din cărțile respective, ceea ce nu face altceva decât să te atragă spre titlurile acelea. See what he did there. Mi se mai par atrăgătoare și diverse afirmații „absolute” pe care le face asupra cărților alese. It’s fun to read. A apărut la Ed. Vellant în traducerea Dianei Geacăr.

#roman

Zuleiha deschide ochii, Guzel Iahina

Mi-a plăcut foooarte mult Zuleiha deschide ochii, mai ales prima parte care mi s-a părut mult mai credibilă decât ce a urmat. Are un început foarte puternic, „grafic”, bogat stilistic și oferă un spațiu narativ bogat în care te afunzi din prima pagină (ceea ce mi s-a părut că s-a întâmplat și cu începutul cărții „Din cer au căzut trei mere”). Ambele evoluează similar în sensul în care se depărtează de acel cadru narativ cu care au deschis povestea. Chiar și așa, mi s-a părut foarte emoționantă cartea asta. Am citit-o pe voxa, narată de Ilinca Hărnuț, a cărei voce și interpretare m-au atras (ceea ce a făcut lectura și mai plăcută). Știu că sunt anumite opinii conform cărora „Copii de pe Volga” e mult mai emoționantă și, mai ales, realistă. Nu știu pentru că n-am citit-o, poate că e mult mai bună ca Zuleiha și sper să fie pentru că vreau s-o citesc și pe aceea. Dar mi se pare foarte faină și Zuleiha deschide ochii și nu mi se pare nerealistă sau că șchiopătează din punct de vedere narativ. Este stilistic foarte bogată și există o dezvoltare destul de clară a personajelor, nu stau deloc pe loc, așa cum nici spațiile pe care le traversează Zuleiha nu sunt statice. Cartea e emoționantă și are toate însemnele unei povești de succes, cum se întâmplă și cu cărți ca „Cel care mă așteaptă” de Parinoush Saniee. Pentru mine nu e nicio surpriză că e atât de plăcută și iubită Zuleiha. Personal mi se pare credibilă în universul creat de Guzel Iahina și cred că este important să judecăm o carte întotdeauna din această perspectivă, fără raportul de credibilitate cu realitatea care este complet irelevant într-un roman (ceea ce susține și Nabokov, de altfel, în Cursurile lui de literatură). Aș putea s-o analizez sau nu —dar mai degrabă nu pentru că Zuleiha rămâne pentru mine o carte care mi-a plăcut foarte mult și pe care am băgat-o și în provocarea cu 197 de cărți din 197 de țări, la Rusia. A fost o alegere excelentă și mi se pare foarte frumos și ce spune Ludmila Ulițkaia despre autoare și despre această carte —în definitiv, tind să-i dau dreptate, mi se pare că bogăția stilistică e semnificativă aici și că doar anumiți autori pot excela în tipul acesta de scriere. Un roman frumos de citit, emoționant, cu un personaj feminin simpatic —similar cu Massumeh din „Cel care mă așteaptă”, dacă mă întrebi pe mine, din unele puncte de vedere. Mi-ar plăcea să adun mai multe astfel de personaje și să le pun sub lupă din perspectiva maternității lor, la un moment dat. Care mi se pare cel puțin idealistă, ar fi un aspect interesant de analizat, cum sunt personajele femei-mame în literatura scrisă de anumite autoare (note to self: should research the topic). A apărut la editura Humanitas Fiction în colecția Raftul Denisei, tradusă de Luana Schidu.

PS: citind acest titlu, m-am gândit mereu că se referă la un îndemn: Zuleiha! Deschide ochii! Nu credeam că se referă pur și simplu la acțiunea complet fizică care nu poate fi decât repetitivă atâta vreme cât personajul trăiește, doarme și se trezește. Zuleiha deschide ochii. E dimineață. Și noi mergem cu ea, ieșim din căsuță în ger și o acompaniem, unde se duce Zuleiha? Mai departe de cine este, o îndrăgim din prima, nu știm cine e, dar suntem gata s-o iubim pe femeia asta micuță care caută mâncare în ger, care e disperată să nu facă niciun zgomot, să nu fie auzită. Cu cât mă gândesc mai mult la începutul romanului, cu atât mi se pare mai desăvârșit.

Metamorfoza, Franz Kafka

Am recitit „Metamorfoza” de Franz Kafka și am chiar o anecdotă haioasă (mă rog, haioasă și tragică, cel puțin pentru mine) pe tema asta. Dar am început deja un draft în care vă povestesc despre asta, așa că hai să mai așteptăm puțin. Am citit ediția de la editura Cartex, tradusă de Lucian Pricop care cuprinde și un studiu introductiv foarte interesant despre „de ce nu trebuie desenată insecta.” Chestie pe care, se pare, o spunea Kafka în 1915: insecta nu trebuie desenată, nici măcar să nu se vadă de la distanță. Lucrul ăsta mi se pare foarte interesant și vreau să vă povestesc mai multe despre experiența recitirii Metamorfozei împreună cu cursul de literatură a lui Nabokov despre cartea asta.

Sfârșitul lui Eddy Bellegueule, Edouard Louis

Am citit cartea asta pentru provocarea 197 de cărți din 197 de țări, cel puțin ăsta a fost pretextul inițial (pentru Franța). Îmi fusese deja recomandată de G. și îmi doream oricum s-o citesc. Cu toate c-am citit o proză scurtă de Edouard Louis într-o antologie de proză scurtă și nu prea mi-a plăcut cine știe ce, cartea asta m-a cucerit și emoționat foarte tare. E foarte direct scrisă și fără pretexte stilistice prea mari, iar stilul acesta clar mi s-a părut perfect pentru această carte autobiografică care vorbește despre a fi gay într-o comunitate conservatoare. O comunitate pe care eu simt c-o cunosc bine pentru că am copilărit într-un mediu similar cu Eddy Bellegueule. Acesta a fost numele autorului înainte să și-l schimbe legal în Edouard Louis (nu doar ca nume de scenă, cum s-ar spune). Această decizie cred că poate fi văzută din multe unghiuri, e un statement identitar destul de mare și poate un detaliu important pentru citirea Sfârșitului lui Eddy Bellegueule. Eu și Edouard Louis avem cam aceeași vârstă, iar această categorie socială din care făcea parte Eddy mi-e cunoscută. Mi-e cunoscut tipul de bullying despre care vorbește pe care l-am văzut adesea cu ochii mei, chiar dacă nu a căzut asupra mea. Îi cunosc pe părinții lui Eddy, am văzut suficienți adulți fix ca aceia care muncesc din greu pe sume nu foarte mari, care nu sunt foarte educați, care beau, se ceartă, se distrează simplu și uneori grosolan și nu citesc niciodată o carte. Cartea m-a făcut să mă gândesc încă o dată la cât de puține oportunități au avut persoanele gay de vârsta mea trăind în comunități de genul acesta. Pe lângă bullying și dificultățile enorme identitare care sigur survin în cazul unui personaj ca Eddy (un băiat „efeminat”, afectat, care se poartă ca o fată), mai e și problema sexualității. De bine, de rău, persoanele straight primesc un minim de reprezentare sexuală sau primeau „pe vremea mea.” În schimb, persoanele gay trebuiau să descopere singure și pe seama lor. Aici e foarte ușor să crezi că ești „greșit”, că nu ești „normal”, că nu ești „bine”, că e ceva „în neregulă cu tine și corpul tău”. Iar Eddy vorbește despre asta, despre homofobia internalizată a persoanelor gay care cresc în comunități conservatoare și homofobe. Ți se spune zilnic că a fi gay e rău și greșit, așadar nu poți decât să-ți dorești să nu fii așa, să fii „normal”. Toate acestea sunt teme atinse direct în carte și care sunt sfâșietoare. Deși e foarte scurtă, Sfârșitul lui Eddy Bellegueule e intensă și emoționantă, dar totodată foarte reală, cel puțin pentru generația mea. Îmi doresc să scriu un pic mai detaliat despre ea într-o zi. A apărut la editura Litera în traducerea lui Alexandru Matei.

Fetele moarte, Jorge Ibarguengoitia

Am scris mai multe despre cartea asta într-o postare separată (pe care o puteți citi aici în blog). Mi s-a părut foarte fain acest roman investigație tragi-comic. Dat fiind că am scris deja destul de detaliat despre carte, rămâne doar să vă mai zic aici că mi-a plăcut și că recomand. M-a și distrat, m-a ținut și prinsă în poveste și am mai citit-o și pentru provocarea deja faimoasă, la Mexic. Am oricum o înclinație specială pentru literatura latino-americană. Altceva interesant e că există o prefață de Colm Toibin la cartea asta, iar eu l-am citit pe Colm Toibin luna asta, which was nice. „Fetele moarte” a apărut la Editura Corint în traducerea lui Coman Lupu

Casa numelor, Colm Toibin

La Irlanda, mi-am propus pentru provocarea deja știută să citesc o carte de Colm Toibin și a fost o alegere excelentă. Hai să vă zic, de obicei nu sunt atrasă să citesc repovestiri sau cărți care reiau plot-urile altor cărți. Parte din mine se întreabă: la ce bun? De ce să scrii așa ceva? Totuși, Colm Toibin mi-a răspuns la întrebarea asta fără să știe, chiar dacă încă nu am un răspuns super-clar, pur și simplu mi-a plăcut atât de mult cum a scris și interpretat povestea Clitemnestrei încât nici nu mi-a mai trecut prin cap întrebarea asta fatidică și enervantă („la ce bun?”) am auzit că Magicianul de același autor e și mai bună, ceea ce nu poate decât să mă bucure având în vedere cât de mult mi-a plăcut Casa numelor. Merită să scriu separat despre carte, așa că voi reveni. A apărut la Editura Humanitas Fiction în traducerea lui Mihnea Gafița, în frumoasa colecție Raftul Denisei.

#proză scurtă

Spații mici, Adriana Jderu

La proză scurtă am citit această mică bijuterie, „Spații mici” care merită și ea o postare separată, dar mai ales un interviu la Perfect Contemporan cu autoarea (care o să apară deja săptămâna viitoare, așa că stay tuned!) Mi-a plăcut super mult cartea de debut a Adrianei Jderu, prozele scurte sunt emoționante, blânde, pe alocuri dure și inconfortabile, îmi place mult ce face cu personajele și cu spațiile fizice și metaforice. A apărut la editura Humanitas.

#poezie

Cât de departe de tot ce cunosc, Cristina Alexandrescu

În sfârșit am ajuns și eu la cartea asta. Mi-a plăcut enorm poezia Cristinei Alexandrescu și urmează să apară o mică recenzie în Revista Psyche așa că vom vedea acolo ce-și-cum. Mi se pare interesant contrastul între ea și „La marginea bună a corpului” de Raluca Boantă. A apărut la OMG.

Revoluție și inocență, Mario Benedetti

Un volum care vorbește în mai multe rânduri despre singurătate —adesea emoționant, câteodată mi s-a părut un pic prea general sau sentimental. A apărut la Casa de Editură Max Blecher în traducerea lui Claudiu Komartin și a Ligiei Keișișian.

Cam asta a fost luna asta. Am mai citit niște manga și m-am uitat și la ceva anime. Am reușit să văd și eu filmul de la Jujutsu Kaisen pe care-l ratasem ca să mă pot apuca în sfârșit de sezonul 2 (apoi cu siguranță voi citi și manga-ul). Jujutsu Kaisen e una din descoperirile faine pe care le-am amânat îndelung pentru că era prea popular și m-am gândit că nu o să îmi placă (sigur, aceeași eroare s-a produs și cu Kimetsu no Yaiba: Demon slayer care a ajuns să-mi placă foarte tare). Mi-am găsit și un personaj perfect pe care-l ador (namely, Gojo Satoru, ca tot restul internetului) și pot spune că mă bucur că trăiesc într-o epocă în care există anime și că parte din fetița aia care se uita cu atâta fascinație la Yuyu Hakusho încă mai există. So keep u posted, ce pot spune. Sunt în urmă cu manga-ul Death Note, așa cum am și prevăzut. Dar o să-l reiau curând. O altă schimbare majoră s-a produs în viața mea, am început să mă joc mai des pe calculator și am făcut leveling la un caracter în Guild Wars2 care e mult mai mișto decât World of Warcraft pe care-l jucam acum 10 ani. Nu pot să vă recomand să călcați așa strâmb ca mine, voi fiți responsabili, mergeți la culcare devreme, nu stați în instanță o oră să încercați să-l omorâți pe Gura lui Zhaitan. 😀

Pe repeat eu am avut piesa asta zilele astea.