(Re)descoperind clasicii cu fiica mea

Azi dimineață, după eforturi inimaginabile din partea fiică-mii de a mă trezi (trezește-te, te trezești odată?) am avut o discuție edificatoare despre mersul la grădiniță care s-a desfășurat cam așa: ea: nu mergem la grădiniță azi, eu: ba, mergem. Până una alta, am convins-o, și-a luat jucăriile și ne-am jucat pe mașină, ca în fiecare zi. Parte din acest joc presupune că, la un moment dat, bebelușii Adinei, Vlad și Carolina, merg la culcare și Adina le spune o poveste. Desigur, eu sunt vocea Adinei. Bebelușii azi au cerut să asculte povestea Vrăjitorului din Oz, a lui Heidi, fetița munților și a lui Peter Pan. Noroc cu puterile mele senzaționale de sintetizare care sigur se trag de la îndelungatul studiu al filosofiei…

Când ajung acasă, îmi zic că trebuie să vă spun și vouă câte ceva despre cărțile astea și încep să le caut. Micuțele doamne e lăsată pe covor unde a răsfoit-o ieri, Peter Pan e ascunsă într-un teanc cu cărți, Heidi e în pat unde-a “citit-o” ultima oară și Vrăjitorul din Oz se lasă mult căutată, ultima oară o citisem când am făcut un puzzle cu Dorothy și prietenii ei, dar deși nu e acolo, răzbesc și dau de ea până la urmă. La noi cărțile au locașul lor prin toată casa. Iar faptul că M. le răsfoiește când prinde și are chef, mă cam încântă, chit că nu mai are chef să citim toată ziua așa cum făceam când avea 1 an, 2, când altceva nici nu voia să facă. Acum trebuie să ne și jucăm, toată ziua, în fiecare secundă, dacă se poate și să nu mergem la grădi și să ne jucăm, ar fi și asta o chestie. Dar ce e fantastic e că la joaca asta se introduc lesne poveștile pe care le-am citit.

Avem câteva cărți cu povești clasice repovestite de la Editura Paralela 45 (colecția Clasici pentru primii cititori) și ne plac amândurora foarte mult. Le-am citit treptat, câteva zile una, apoi alta și tot așa. Nu le-am introdus pe toate în aceeași zi pentru că sunt cărți mai lungi (pe copertă vârsta recomandată e 6+), ilustrațiile sunt mai puține și textul mai lung. Ceea ce se dovedește a fi un lucru foarte bun când vrei să introduci povești mai lungi în viața de cititor a copilului tău. Chiar dacă nu are mereu răbdare să citim toată povestea. Prima dată, însă, e super-curioasă să descopere ce se întâmplă, așa că ascultă totul cu sufletul la gură… Hai să vă spun cum a decurs descoperirea celor patru cărți pe care le avem aici. O să încep în ordinea în care le-am și introdus în viața fiicei mele.

Vrăjitorul din Oz

Nu întâmplător am început cu Vrăjitorul din Oz. Povestea o știa, ascultase o versiune a ei pe Youtube și o fascinase destul de tare. Iar povestea am început să o ascultăm doar pentru că am cumpărat un puzzle cu Vrăjitorul din Oz care i-a plăcut foarte mult și pe care l-am făcut de mai multe ori împreună. Știam deja că o să fie o super surpriză pentru ea cartea, și chiar așa a fost. Chiar dacă nu e o carte cu atât de multe ilustrații așa cum era ea obișnuită, și mai ales că nu sunt nici colorate, totuși a avut mare priză povestea și a ascultat foarte curioasă. Unele lucruri sunt diferite față de povestea pe care a ascultat-o ea pe Youtube. Ba chiar, recunosc, e o replică pe care-o dă vrăjitoarea bună la început care-mi place atât de mult încât am modificat-o puțin și când citesc în carte unde e puțin diferită, e un detaliu aproape nesemnificativ. În carte zice: Ei bine, casa ta a făcut-o, și e același lucru, iar în povestea de pe Youtube: Ei bine, casa ta a făcut-o și, vezi tu, e cam același lucru. Puterea obișnuinței runs deep cu familia asta, cum s-ar spune. Cel mai mult din povestea asta fiică-mii cred că i-a plăcut de Sperietoare, deși nu se poate decide, a fost destul de înciudată să afle că vrăjitorul din Oz nu era chiar un vrăjitor pe bune, o amuză mai multe părți și nu cred că se simte prea grozav cu faptul că există personaje rele, dar începe să se obișnuiască cu această realitate a poveștilor. Faptul că vrăjitoarea cea rea se topește e totuși suficient de amuzant cât să trecem peste tragismul situației și totul e bine când se termină cu bine, dar cel mai distractiv la cartea asta e călătoria acesta plină de aventuri a fetiței cu prietenii ei și cățelușul ei Toto. Nu știu cum sunt ai voștri, dar apariția unui animăluț (cu sau fără corespondent în viața reală) aduce mereu un mega plus în ochii fetiței mele. Cu Vrăjitorul din Oz, deci, nu aveam deloc emoții, știam c-o s-o iubească și starea de epuizare în care se află cartea mi-o demonstrează căci a pățit multe și multe răsfoiri independente…

Peter Pan

Povestea asta nu o știa deloc, deloc. Nu știa nici că există Peter Pan și nici de Țara Nicăierea unde copiii nu cresc. Dacă e ceva cu care nu e de acord la povestea asta, atunci asta e: nu îi place că Peter vrea să fie puști pentru totdeauna. Ea e convinsă, de asemenea, că toate mamele lasă ferestrele deschise pentru copii lor. Dar, mai mult, nu înțelege de ce Peter nu vrea să crească. Pentru că toți copiii cresc și ea își dorește mult să se facă mare, să aibă picioare mari și lungi și să crească ca mami și ca tati, mai greu s-o conving că nu poate să facă metamorfoza femeie-bărbat când vrea ea, azi să se transforme din fetiță în tati și mâine din fetiță în mami, e un pic mai complex de atât, îi zic, dar în definitiv lumea copiilor are un sens al ei grozav de divers. În orice caz, a doua problemă la Peter Pan e Tinkerbell despre care nu vrea să creadă că e cumva răutăcioasă, deși sincer cam pare… însă e o zână, zânele sunt drăgălașe și e pregătită să îi scuze scăpările de personalitate. Atracția principală rămâne însă căpitanul Hook mâncat de crocodil. Îmi pare rău, dar nu are cum să nu fie amuzant faptul că-l înghite crocodilul, asta e, iar bonusul cel mai grozav la cartea asta e umbra. Lui M. îi plac mult de tot umbrele și i s-a părut mega-uau faptul că Peter și-a pierdut umbra și Wendy i-a cusut-o la loc. Pe umbra ei o cheamă M. mică și vorbește uneori cu ea, așa că vă dați seama ce fantastic e să poată însufleți așa grozav ideea de umbră într-o carte. Trece testul bine Peter Pan, cu toată dorința lui neverosimilă de a rămâne puști pentru totdeauna…

Heidi, fetița munților

M-am temut să nu i se pară plictisitoare prin lipsa ei de fantastic, dar am fost aiurită cu această grijă nefondată. Mai ales că, oricum, copiii tind să empatizeze foarte simplu cu lucruri pe care le cunosc/înțeleg bine, iar personajele au un corespondent atât de facil în realitate încât aici nu ar fi mare lucru de spus. A iubit-o pe Heidi cu bunicul ei, cu prietenul ei Peter, cu caprele, fetița Clara în scaun cu rotile — totul i s-a părut grozav. E un mare plus că există și acest personaj băiat în carte pentru că lui M. îi place când apar și băieți în poveste. Heidi i s-a părut foarte drăgălașă, n-a prea înțeles de ce nu îi place lui Peter la școală pentru că ea de abia așteaptă să meargă, dar a fost bucuroasă când în sfârșit a învățat și el să citească. Dacă iei niște copilași, o zonă de munte, niște capre și niște bunici, pur și simplu nu ai cum să dai greș, așa că rămâne o poveste la care ne întoarcem cu foarte mult drag. E una din primele alegeri atunci când Adina trebuie să le spună bebelușilor ei o poveste la culcare. Doar să am grijă să nu omit, doamne ferește, ceva. Sau dacă omit, să nu omit tocmai caprele și pe Peter că aici sigur nu mă iartă și intervine…

Micuțele doamne

Am fost tare curioasă să văd cum o să perceapă cartea asta. Mai ales pentru că eu iubisem povestea și aveam ceva emoții și pentru că nu am citit versiunea repovestită înainte și nu știam dacă moare Beth sau nu… Am sperat să nu, totuși, pentru că nu știam cum o să-i explic așa ceva lui M. care nu e încă pregătită să vorbim atât de mult despre moarte, ceea ce e absolut firesc. Din fericire, Beth se însănătoșește și tatăl se întoarce acasă fix la final, toată lumea este foarte fericită. Ce bine! Lui M. cel mai mult i-a plăcut de Jo — inițial a crezut că e băiat, după nume, dar după mai multe lămuriri, și-a dat seama că e fată și a fost ok cu asta. Îmi dau seama că pentru ea nu a existat absolut niciun impact atunci când Jo își taie tot părul lung și superb și-l vinde pentru a face rost de bani pe care-i oferă mamei sale. Sigur, asta are de-a face cu educația ei și cu faptul că maică-sa se mai și rade-n cap din când în când. A fost plăcut să observ această diferență de valori/cultură, dar mi-a plăcut încă foarte mult de înțelepciunea doamnei March. M., cum ziceam, a fost atrasă însă de personaje, mai puțin de înțelepciunea pe care nu cred că a perceput-o încă ca atare, au distrat-o petrecerile și prietenia fetelor — și, desigur, faptul că sunt 4 surori, deși ea ar mai fi adăugat sigur și un frate acolo. M-am bucurat mult că i-a plăcut cel mai mult de Jo pentru că, din motive mai mult sau mai puțin evidente (i.e. e pasionată de scris) a fost și este și preferata mea.


Mărturisesc că-mi place la nebunie să (re)descopăr și (re)vizitez clasici datorită fiicei mele. E o bucurie dublă, unu că le află și ea pentru prima oară și, doi, că ajung și eu la ele în această manieră. Mi-a plăcut grozav de tare Vrăjitorul din Oz când eram copil, la fel și Peter Pan, dar am văzut doar desene și nu am citit niciodată cărțile. Aveam o repovestire din Heidi acasă și îmi amintesc că îmi plăcea enorm — uitasem asta cu desăvârșire. Pur și simplu mi-am reamintit brusc, citindu-i lui M. din Heidi, cât de mult iubisem și eu această poveste când eram copil. Și cât, spre deosebire de fiica mea, m-a înduioșat și întristat în anumite momente. Eu am avut întotdeauna această predispoziție, să zicem, pentru tristețe, pe care copilul meu nu o are deloc (ceea ce e foarte bine). În orice caz, aș zice că aceste patru cărți au fost un prilej și de redescoperire a mea, am revizitat anumite momente din copilăria mea pe care pur și simplu nu mi le mai aminteam. Și asta mi se pare foarte valoros. Micuțele doamne de Louisa May Alcott am citit-o și mi-a plăcut tare mult, așa că a fost chiar fain să citesc și repovestirea asta și m-am bucurat sincer nota pozitivă în care s-a terminat. De altfel, prezentă și în carte, dar, spoiler alert, în povestea mare și adevărată, Beth pierde, la un moment dat, lupta. Și asta e destul de trist. Iar la vârsta asta de 5-6 ani, cred că copiii pot trăi bine-merci și chiar recomandat cu “minciuna” că Beth supraviețuiește și e bine. Sincer, am adorat asta.

Voi ce “clasici” citiți la vârsta asta? ce vă place cel mai mult?

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.