Povești de vară, Mieko Kawakami

Îmi doream mult să citesc Povești de vară de Mieko Kawakami și am ajuns la ea în decembrie, a fost ultima carte pe care am citit-o în 2021 și nici că se putea potrivi mai bine. Titlul e poate înșelător, în japoneză e Natsu Monogatari (unde natsu e și vară, dar și numele personajului principal), așa că nu cred că trebuie să v-o setați expres ca lectură de vară, merge în orice perioadă a anului. De fapt, Mieko Kawakami a scris inițial o nuvelă numită “Breasts and Eggs” (“chichi to ran”), unde breasts, sâni și eggs mai mult ovul, dacă înțeleg bine. A revenit asupra nuvelei și a transformat-o într-o carte mai mare pe care a metamorfozat-o în Natsu Monogatari. În engleză au preferat să folosească titlul inițial, iar eu am citit-o drept Breasts and Eggs și cred că am dezvoltat un soi de afinitate față de titlul ăsta care cred că se potrivește minunat cu conținutul cărții, având în vedere că în prima parte avem de-a face cu dorința unui personaj de a-și pune implanturi la sâni și în a doua cu dorința unui alt personaj de a face un copil fără niciun soi de atingere sau interacțiune sexuală, deci prin inseminare artificială. Mieko Kawakami a scris o carte captivantă despre niște femei și dorințele lor, iar eu sunt recunoscătoare că am ajuns la ea la momentul potrivit.

În cartea asta m-am întâlnit cu problematica reproducerii, a sexualității (și asexualității), a relațiilor de familie, cu sărăcia și “migrarea” spațială și emoțională, ajungem la întrebări precum “de ce e bine să faci un copil?”, “de ce îți dorești/sau nu cu adevărat un copil?”, “ce înseamnă libertatea femeii (mai ales singure)?”, “cât de stăpâni putem fi pe dorințele/aspirațiile noastre?”, “ce înseamnă să fii o scriitoare bună și de unde vine dorința asta de a scrie?” și altele. Dar poate că e cel mai atrăgător este faptul că, deși nu ni se livrează niște rețete sau răspunsuri clare, avem totuși concluziile la care ajunge Natsu la final și asta mi se pare nu doar minunat, ci și absolut reconfortant. Mai ales că toată cartea se mișcă în universul femeilor, cu frământările și întâmplările care le construiesc, locuim pentru o vreme în paginile unei cărți care se preocupă primordial de femei.

Cartea e împărțită în două părți, în prima Makiko vine la Tokyo în vizită la Natsu (sora ei mai mică și protagonista noastră) cu fiica ei de 10 ani, Midoriko, ca să investigheze un centru unde-și poate pune implanturi — Makiko lucrează la un club de noapte ca hostess, iar Midoriko trece printr-o fază în care refuză să vorbească cu maică-sa, așa că maniera preferată de comunicare (deja de vreo 6 luni) pentru ea e să scrie pe un caiet când vrea să spună ceva. Căldura la Tokio, berea și baia comunală le țin companie acestor două femei și jumătate care se află într-o relație strânsă, dar pe care pare să le separe un zid invizibil, una nu vorbește, dezaprobând tăcut și total viața maică-sii; alta e slabă moartă, săracă-lipită, dar își dorește țâțe; iar a treia s-a mutat la Tokyo să devină scriitoare, dar nici nu îndrăznește să spună că scrie la o carte, oare chiar asta face, când la ușă bate o tanti care cere chiria cu care Natsu e deja în urmă cu vreo două luni, iar în frigider are prea multe ouă cu care nu știe ce să facă și gândul îi fuge ușor la mama și bunica lor care au murit când ele erau atât de tinere.

În cea de-a doua parte, facem un salt de 10 ani în care unele lucruri s-au schimbat. Makiko lucrează tot acolo, la clubul de noapte din Osaka, iar Midoriko e studentă și îndrăgostită, într-o relație armonioasă cu un băiat care pare cumsecade. Natsu a publicat cartea aceea pe care nu credea că va reuși s-o scrie în urmă cu zece ani. Totuși, trăiește un impas din toate punctele de vedere — una dintre activitățile ei principale a devenit citirea articolelor despre infertilitate și fenomenul donării de spermă, atunci când nu se documentează despre yakuza pentru cartea la care scrie de vreo trei ani și care nu merge în nicio direcție. Frământările ei cu privire la identitatea de scriitoare (atunci când a scris doar o carte, o apasă poate un soi de sindrom al impostoarei) sunt dublate, de fapt poate mai mult acaparete de această dorință pe care încearcă să și-o comunice și explice cât mai iscusit, adesea nereușind nicicum: de a deveni mamă singură. Spre finalul romanului, cele trei femei sunt readuse împreună, dar pe parcurs Natsu a mai cunoscut câteva femei care devin importante pentru poveste, fiecare cu viziunea ei asupra lumii și mai ales asupra ideii/dorinței de a avea un copil, mai ales ca mamă singură, sau doar ca persoană în general sau, în mod cât se poate de particular, ca scriitoare cu potențial formidabil.

Cuceritor mi s-a părut faptul că Mieko Kawakami reușește să ne livreze o mulțime de viziuni diferite, chiar contrare despre faptul de a fi mamă singură, dar și de a avea copii în general, fără să pară că încearcă să se joace cu diverse tipuri de argumente. Reușește să contureze mai multe personaje cu opinii puternice pe care le comunică la momentul oportun, astfel încât manipulează narațiunea într-un mod plăcut și simți că totul vine cât se poate de natural. Am fost curioasă dacă în acest cadru avea să apară și vreun fel de concluzie sau nu.

Părerile despre a avea copii sunt cât se poate de distincte. De pildă, editoarea Sengawa este o tipă singură, fără copii, cu o sănătate cam fragilă, workaholic și implicată și nu doar că se bucură că nu a avut copii, dar crede și că acest lucru deteriorează calitatea scrisului unei scriitoare. Rika, o mamă singură, scriitoare care vinde bine, crede că nimic nu e mai important în viața ei decât relația cu fiica ei. Yuriko, o femeie care face parte dintr-un centru de informare pentru fenomenul donării de spermă (care la rândul ei a fost concepută astfel, aflând târziu, la maturitate) și care a crescut cu un tată pedofil care a abuzat-o în multiple feluri, crede că a face copii, sub orice formă, e aproape o crimă, una incredibil de egoistă și că nimeni nu ar trebui să fure libertatea altcuiva de a nu fi, de a nu “deveni” (come into existence). Pentru că riscul este prea mare ca acel copil căruia i-a fost furată libertatea de a nu fi, să sufere și să nu-și dorească să fi existat în primul rând.

Makiko, sora lui Natsu, are un șoc când află cum vrea aceasta să aibă un copil (singură, printr-un donator) și o acuză că nu știe cât de greu este să fii mamă singură, de ce ar alege așa ceva, Makiko simțind că știe una-alta despre asta întrucât ea însăși a crescut-o singură pe Midoriko. Natsuko are de înfruntat diversele opinii despre libertatea femeilor singure — de a face sau nu copii, de exemplu — din partea apropiaților și societății, pe lângă frământările unice care o pun cel mai adesea în cumpănă. Dar cu ajutorul dialogului cu celelalte, cât se poate de contrar adesea, Natsu ajunge în sfârșit la o concluzie care să împace tot ceea ce a simțit în ultima perioadă.

Ce mi-a plăcut la cartea aceasta cel mai mult e poate faptul că este arhipopulată de femei, de viețile lor, spațiul pe care îl ocupă — tot ceea ce sunt, cred, ceea ce nu sunt și ceea ce nu cred. M-a fascinat modul în care a manevrat Mieko Kawakami viața femeilor, cu toate frământările, grijile și opiniile lor puternice. De asemenea, cartea nu e lipsită de diverse aspecte ale culturii japoneze cu care suntem sau nu familiarizate. Stigma față de mamele singure e poate prezentă în mai multe locuri și am mai vorbit despre cărți care se preocupă și cu situația femeii în cultura japoneză/lumea japoneză contemporană (Femeia minimarket de Sayaka Murata sau Prăvălia de mărunțișuri a domnului Nakano de Hiromi Kawakami). Ne întâlnim cu mai multe aspecte ale culturii japoneze, ca băutul ăsta excesiv la petrecerile de muncă (un detaliu despre care ne vorbește și Raluca Nagy în Un cal într-o mare de lebede). Mieko Kawakami ne prezintă sub forma unei ficțiuni interesante mai multe problematici ale libertății femeilor, dar și a statutului lor de scriitoare, de exemplu. Are mai multe pasaje în care vorbește despre ce înseamnă să scrii (și cum se raportează Natsu la asta), dar se joacă și cu aceste noțiuni deja binecunoscute conform cărora doar persoanele singure, în cazul ăsta femei, ar fi capabile să creeze o capodoperă sau ceva ne-comercial, care “să merite” să fie citit. Ce e și mai plăcut e poate faptul că Natsuko ajunge la tot soiul de concluzii la finalul romanului, ceea ce ne aduce și nouă o liniște nebănuită.

Nu știu cum e traducerea în română, mie mi-a plăcut cea din engleză (înțeleg că e tradusă din engleză în română), dar ce știu e că are o copertă absolut superbă și că a devenit indisponibilă destul de repede, ceea ce bănuiesc că e bine, dacă s-a cumpărat atât de bine. Recomand cartea asta tuturor femeilor pe care le-am cunoscut și pe care nu le-am cunoscut. Am zărit-o momentan la anticariatul Târgul Cărții și probabil mai dați de ea prin librării, online nu am văzut-o în altă parte. A apărut la editura Litera în traducerea Danei-Ligia Ilin.

A ajuns și în topul celor mai îndrăgite cărți din 2021 și nu degeaba.