Pe Lena Chilari o știu doar din mediul virtual, o îndrăgesc și admir însă și am fost tare bucuroasă că am reușit să-i cumpăr în sfârșit cartea. “O cană de noviciok la bătrânețe” este volumul ei de debut și câștigătorul concursului “Regele Dimineții” din cadrul concursului de debut în poezie Alexandru Mușina. O parte din poemele din acest volum le-am mai citit și chiar auzit la Institutul Blecher (puteți urmări aici). Am avut ocazia să particip împreună cu Lena și câțiva alți poeți în cadrul unei ediții online și m-am îndrăgostit de performance-ul ei și de modul atât de puternic în care își citește poezia. Aș vrea s-o văd&aud citind și nonvirtual, nu doar pe zoom.

“O cană de noviciok la bătrânețe” este un volum intens, un debut incisiv cu o voce puternică și aparent sigură, dar care poartă în spate și pe tot parcursul volumului o fragilitate greu de ratat. Parcă marcat de o existență apăsătoare, nedreaptă, dar în care își fac loc iubirea, tandrețea, prietenia pentru (cel puțin) anumite persoane, volumul Lenei Chilari este un vârtej în care complezența dispare și compasiunea e înlocuită cu o onestitate verde și cam amară. Sentimentul pe care l-am avut la final a fost de fapt o dorință, aceea de a o îmbrățișa strâns pe poetă.

În poemul care deschide volumul spune:

m-am blestemat că am scris despre sine

și nu mai mult despre

violență&homosexualitate&corupție&societatea bolnavă

din care provin

o cană de noviciok la bătrânețe, Lena Chilari, p. 9

Și ce răspund singură la finalul lecturii este: ai scris despre tot și nu uita că și tu faci parte din lume, a scrie despre sine cum o faci tu, atât de politic, onest, incisiv, dar și fragil în același timp este chiar modul tău de a vorbi despre lume și a fi o parte foarte activă și politică din ea.

Găsesc cartea asta ca fiind foarte feministă&politică. Cu riscul de a vă plictisi, repet că scriitori precum Marlon James și Carmen Maria Machado vorbesc adesea despre “all writing is political” în sensul în care până și libertatea de a scrie face scrisul o chestiune politică. Dar Lena Chilari strecoară foarte abil printre versuri-confesive imagini, lucruri reale&devastatoare&adesea atât de nedrepte.

Lena Chilari denunță și se denunță, vorbește foarte bine și despre societatea din carte provine, despre legături dintre părinți și copii, despre rolul femeii, despre adâncitura disperată&oribilă a mentalității patriarhale cu privire la rolul&menirea femeii. Cartea asta ar putea fi un manifest feminist, politic, puțin disperat și în care se simte toată lehamitea și durerea, iar totul ți se spune pe șleau. Trebuie să te ții bine pe picioare și să fii pregătit, poemele astea nu te vor ține de mână, te vor pune la colț și-ți vor fi rostite cu voce tare, cu multă gestică a mâinilor, cu o privire încruntată și între cuvinte nu mai e loc să respiri. Și dacă ai ascultat-o pe Lena Chilari citind, sigur le vei citi cu vocea ei.

Poemele sunt adesea dure, limbajul nu e deloc dichisit, nu există nicio perdea, nicio urmă de “compasiune” pentru vreun cititor pudic căruia i-ar fi teamă să citească despre faptul că a fost și rău, că lumea nu e mereu blândă, că viața femeilor nu e atât de aproape de starea de siguranță care se presupune c-ar exista, ci chiar foarte departe de ea. A alege să scrii poezie dur, a o face fără umbra vreunei dorințe de a ieși ceva “frumos,” plăcut, etc, este ceva minunat. Strâng cartea asta la piept și mă regăsesc în ea; incisivitatea ei poate că denotă urmele unor mari trădări și suferințe. Ca de exemplu trădarea de a te fi născut un om ca oricare altul, minunat, superb, absolut fantastic și pe măsură ce începi să aparții mai mult lumii, să fii catalogat cultural&social în moduri care au menirea să denigreze esența ta. Și dacă o să-mi spuneți că nu mai există nedreptate, că oamenii sunt egali, că femeile nu (mai) sunt tratate diferit, atunci aștept exemple concrete, multiple, dovezi măcar mărunte, dar punctuale.

Cartea Lenei Chilari îmi reamintește de toată nedreptatea pe care o resimt trăind în această lume. Îmi vorbește despre neputință și despre frustrarea asociată. O cană de noviciok la bătrânețe e un reminder valoros al faptului că mai avem mult de lucru, că nu am trecut de tot puntea și că în urma noastră mai sunt și alții care se confruntă cu “societatea bolnavă” și nu numai. Chiar și când vorbește despre sine, nu vorbește despre o entitate singulară, oricât de clar s-ar referi doar la sine însăși. Mi-e teamă că papucii Helenei nu sunt model unicat; sunt papuci trași la indigo, purtați și răspurtați și noi îi recunoaștem și-i arătăm cu degetul. Umbra de nostalgie se amestecă aici cu recunoașterea, cu furia și la final nu vei fi lăsat cu un sentiment plăcut de siguranță. La finalul lecturii o să-ți spui, asta e o carte a naibii de bună chiar dacă m-a făcut să mă simt inconfortabil. Dar nu dispera. Există speranță. Dacă e vreo carte care să urle ceea ce spune Chimamanda Ngozi Adichie despre faptul că trebuie să vorbim despre feminism până devine redundantă noțiunea, atunci asta e cartea Lenei Chilari.

A apărut în 2020 la editura TracusArte. Și dacă n-ați citit-o, vă sfătuiesc s-o răsfoiți. O găsiți pe site-ul editurii, aici. Și vă mai recomand și acest mic interviu coordonat de Andra Rotaru.