Julieta lui Almodovar sau cum să plângi miercuri la miezul nopții

În vreme ce toată lumea se uită la The Lost Daughter, acest film în toată aparența superb și zdrobitor făcut după o carte de Ferrante (regizat de Maggie Gyllenhaal și rulat pe netflix) și la care mie pur și simplu mi-e momentan prea frică să mă uit, am decis să văd un film de Almodovar. Am ales unul dintr-o listă lungă, fără să citesc rezumatul pentru că-mi place să trăiesc periculos. Am evitat cu mare iscusință The Lost Daughter de teamă c-o să-mi frângă inima și m-am aruncat în brațele lui Almodovar doar ca să-mi înroșesc ochii și să umplu multiple șervețele cu muci. Vorba noastră, am căzut din lac în puț și a fost într-adevăr excelent. Nu am dat încă peste un film de Almodovar care să nu-mi fi plăcut sau poate că mai bine ar fi să spun că nu am văzut încă un film din Almodovar care să nu mă fi impresionat într-un fel sau altul, începând poate cu Women on the verge of a nervous breakdown/ Mujeres al borde e un ataque de nervios care e și hilar și superb în același timp.

Julieta are la bază trei povestiri de Alice Munro și spune povestea unei femei pe nume Julieta (jucată în varianta tânără de Adriana Ugarte și în varianta femeii de vârstă mijlocie de Emma Suarez) care a pierdut orice contact cu fiica ei de 12 ani. Când am știut că voi plânge la filmul ăsta? Probabil în primul cadru. Julieta e în apartamentul ei și caută printre cărți, aflăm curând că împachetează și încearcă să se decidă ce cărți să ia cu ea în Portugalia, unde a decis să-l urmeze pe iubitul ei scriitor. Momentul decisiv în care am știut că voi pișa ochii la filmul ăsta a fost aproape imediat când Lorenzo sună la interfon și ea se duce să-i deschidă. Expresia Julietei e una de tristețe continuă pe care cineva ar putea (și fără să greșească) s-o asemuiască imediat cu depresia. Almodovar ne-a oferit aici un pont încă de la început cu instrumentalul de la început care strigă din toți rărunchii, I am sad, I am tragic, I’m mysterious, I will make you cry.

Dacă te întrebi dacă filmul ăsta e cumva o melodramă, probabil că ai dreptate, și e absolut savuroasă. Avem de-a face cu o femeie de vârstă mijlocie care a trecut printr-o depresie severă pe care nu o recunoaște într-atât de mult pe cât poate ar trebui — deși o menționează și care poartă încă urmele acesteia, aproape involuntar, chiar și în această nouă viață pe care și-a creat-o. Mi s-a părut formidabilă tranziția dintre Julieta tânără la Julieta de vârstă mijlocie. De la o tipă veselă, fascinată, puțin temătoare, puternică (a cărei îngrijorare puternică era mai degrabă situația mamei sale și furia/neputința împotriva tatălui care își continua viața în ciuda bolii care o ținea pe mama ei la pat) la Julieta tristă. Pentru că Emma Suarez păstrează această expresie constantă de îngrijorare pe chip și nu și-o șterge nici măcar în momentele bune, nici măcar în momentele de speranță, nici măcar în ultimul cadru din film când e temătoare, dar totuși i se îndeplinește speranța la care a năzuit în toți acei 12 ani. Poate că unul dintre momentele mele preferate din film e când Antia (fiica ei) și prietena ei Bea au grijă de Julieta-cea-depresivă, o ajută să iasă din baie și o șterg frenetic cu prosopul pe cap, expresiile fetelor, atunci adolescente, sunt minunate și ele: cu toate că momentul tragic care duce la depresia Julietei a avut loc de nu foarte mult timp, Antia totuși pare să oscileze misterios între ceva ludic și ceva indescriptibil, iar prietenia ei cu Bea, vom afla mai târziu, a fost motorul acestei stări. Oricum, cadrul acesta în care fetele îi șterg părul cu prosopul e excelent, atunci când îi ridică prosopul de pe chip, fața frumoasă, tânără a Julietei dispare și Adriana Ugarte este înlocuită de Emma Suarez.

Am știut din prima secundă de când a apărut Rossy de Palma (ca Marian) că ceva o să se întâmple din cauza ei. O ador pe Rossy de Palma pe care am avut ocazia s-o văd și în acest rol groaznic de hilar din Toc toc (un film despre OCD de Vincente Villanueva care mi se pare că se apropie ca umor și estetică de filmele lui Almodovar) unde reprezintă o tanti cu OCD care e mereu speriată că a uitat ceva și se întoarce acasă de treizeci de ori să verifice aragazul, ușa, apa și altele. E excelent și grotesc rolul ăsta, Marian e fix acea femeie băgăcioasă egoistă care atunci când e rănită e în stare să scuipe cele mai otrăvitoare adevăruri, fapte culese din observație (altfel zis, e acel personaj băgăcios și bârfitor, gata să bage strâmbe și să modifice comportamentul/atitudinea cuiva, știind bine ce face). Deși rolul ei nu pare atât de mare și nici nu apare atât de des, nu e doar important, ci pur și simplu un adevărat instigator, un motoraș care pune în mișcare o bună parte din tragedie. E atât de excelentă că o admiri chiar și când o urăști, e un personaj bun și extrem de natural, prea natural.

Așa cum nu odată ne-a obișnuit Almodovar, treptat aflăm și poveștile celorlalți tocmai prin intermediul suferințelor, neajunsurilor sau dorințelor. Aflăm așadar că Lorenzo, iubitul scriitor, nu e un obsedat cum ar putea să ni se pară în anumite momente, ci pur și simplu un bărbat tandru și care e cu adevărat îndrăgostit de Julieta. Aflăm despre rănile adânci, groaznice ale Antiei. Despre ceea ce a determinat-o de fapt pe Bea să plece în SUA și să rupă prietenia ei cu Antia. Într-o bună parte filmul ăsta nu e doar despre diversele fețe ale durerii, ci despre modul în care relaționarea nu se poate face niciodată cu adevărat până la capăt, că există în fiecare dintre noi o singurătate aproape intrinsecă și pe care nu o putem cu adevărat transmite prin niciun canal clasic sau altfel de comunicare. Avem de-a face cu oameni răniți, fiecare cu viață interioară mai mult sau mai puțin bogată, cu durere, cu pierdere, cu iubire (și atracția dintre Xoan și Julieta tânără e totală, mi-a plăcut la nebunie, cadrele erotice și sexuale dintre ei doi sunt foarte bune). Și poate că cel mai tare m-a rănit, pe lângă relația aceasta dureroasă și absența dintre Julieta și fiica ei Antia, tocmai depresia și greutatea cu care se înfruntă constant Julieta și pe care, cu toate că destul de clișeic, poate cel mai bine o descrie Lorenzo: o femeie foarte frumoasă și tristă, care poartă cu ea o mare durere.

M-a sfâșiat distanța dintre Antia și Julieta — cum era de așteptat. Pentru că la rândul meu sunt mamă și cred că e inevitabil. Dar toate lucrurile nespuse, toată această tăcere, absență, toată această lipsă dintre ele te atinge și e poate motivul pentru care am și plâns atât de tare văzând filmul ăsta. Poate că o parte din vină o are depresia și incapacitatea inițială a Julietei de a comunica cu fiica ei. Dar nu e vorba de vină aici, e vorba mai degrabă de tragedie și interpretare, acolo unde fiecare dintre ele a simțit și a văzut singură, Julieta având-o doar pe Antia ca liant între ea și existență/viață, în vreme ce Antia percepea relația aceasta mai degrabă ca un obstacol care nu-i permitea să-și definească furia, atât de bine ascunsă probabil datorită relației salvatoare (probabil obsesive) dintre ea și Bea. Multe lucruri despre toate astea nu se spun. Regizorul ne lasă pe noi să le ghicim și definim. Și iubesc asta.

E un film care m-a atins și datorită subiectului, dar și pentru că toate filmele lui Almodovar pe care le-am văzut până acum au ceva foarte sensibil ascuns în ele și te fac să relaționezi aproape intim cu personajele, cu motivele, dorințele și durerilor lor. Așa că o să rămână cu mine multă vreme. De altfel, are atât de multe cadre bune încât chiar dacă nu ai o atracție naturală pentru tipul ăsta de film, tot îl vei adora pentru cât de bine e pus în scenă.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.