Mi-am început anul cu două lecturi grozave. Pe 1 ianuarie am citit volumul de poezie Lolita32 de Livia Ștefan (citesc un poem din volum aici) și cartea-memoir a poetului Saeed Jones (cel care a scris Prelude to Bruise, carte de poezie care a intrat în topul lecturilor mele din 2020, vezi aici dacă ai ratat topul, e must-read). Mă așteptam să-mi placă, să mă răscolească, nu m-a luat pe nepregătite. Dar tot m-a prins cu lacrimi în ochi.

Saeed Jones povestește despre experiențele sale de persoană queer (gay) și de culoare. E o carte care nu vrea să-ți vorbească (neapărat) explicit despre inegalitate și rasism, dar o face foarte vizual prin lucruri concrete și întâmplări pe care nu le poți da la o parte. Eu l-am ascultat pe Saeed Jones în mai multe interviuri înainte de a fi citit Prelude to Bruise, așa că acum când am ajuns să-i citesc și ‘autobiografia’, deja eram familiarizată cu multe aspecte ale vieții lui. În parte, tind să cred că apreciezi mai mult un autor și munca lui atunci când știi mai multe despre el. E posibil ca și din cauza asta să mă fi prins și consumat atât de tare povestea lui. Dar, chiar și așa. E o carte scurtă scrisă foarte bine.

Am observat că multe persoane tind să-i reproșeze (cărții, autorului, în fine) că e prea grafică (că scenele sexuale sunt prea explicite). Nu mi s-au părut. Sunt foarte grafice și tulburătoare contextele rasiste și cele cu privire la refuzul acceptării propriei sexualități (în ceea ce privește alte ‘personaje’ din carte). Da, mi s-au părut tulburătoare scenele sexuale în care apăreau niște remarci rasiste groaznice. Mi s-au părut grafice și dureroase. Însă nu mi se pare că Saeed Jones a povestit cu atât de multe amănunte sau în vreun fel neplăcut de explicit vreo scenă sexuală.

Dimpotrivă, am impresia că s-a abținut (poate eroic) la a face explicite și mult mai vizuale unele scene (dacă luăm în considerare tot ceea ce spune despre sexualitate și dorința lui de a discuta despre asta). Cumva pe mine m-au deranjat comentariile astea și pentru că veneau dintr-o poziție de “nu am nevoie să citesc despre experiențele sexuale ale unui tip gay”, de parcă dacă și-ar fi scris autobiografia un tip hetero și ar fi povestit puțin din experiențele lui sexuale, nu te-ar fi deranjat. Ceea ce, să zicem, pot înțelege, doar că nu văd nimic foarte grafic aici, nimic foarte deranjant, nimic care să determine niște reacții așa violente. În plus, despre asta este cartea. Despre nevoia unei discuții despre sexualitate pentru a o putea înțelege mai bine. Despre cât de cumplită poate să fie experiența unui copil care își dorește foarte mult să fie acceptat așa cum este, dar nu reușește niciodată să se arate cu adevărat așa cum este. Despre greșelile pe care le face din nevoia de a se iubi; despre ura de sine de care nu poate scăpa și pe care ajunge să o hrănească aproape conștient. În ziua în care Saeed Jones îi spune mamei sale la telefon că este gay, își zice: I had come out to my mother as a gay man, but (…) I had not come out to her as myself.

Cartea asta e ca un strigăt. Saeed Jones povestește despre cum nu a avut niciodată o îndoială cu privire la propria sexualitate, dar că atunci când a început să citească despre asta (bookworm alert, își petrecea mult timp la bibliotecă), informațiile pe care le-a găsit despre faptul de a fi gay erau conectate mereu și în mod necesar cu SIDA și moarte. Treaba asta, precum și uciderea a doi bărbați în Texas în perioada aceea (James Byrd Jr, un bărbat de culoare ucis de niște white supremacists și un al doilea, Matthew Shepard, pentru că era gay) l-au făcut pe Saeed Jones-copil să tragă următoarea concluzie:

By the time Matthew Shepard’s life and death made it to the classrooms of my high school in 2002, my feelings about him and James Byrd Jr. had started to swirl and converge. I was walking through a dusty, fluorescent-lit highway -halfway to the assembly hall, trying with every filament of my body to look cool —when two truths finally collided:

Being black can get you killed.

Being gay can get you killed.

Being a black gay boy is a death wish.

And one day, if you’re lucky, your life and death will become some artist’s new “project”.

How we fight for our lives, Saeed Jones.

Povestea lui Saeed Jones m-a înfuriat, înduioșat, supărat, m-a făcut într-un final și să zâmbesc pentru toată dragostea pe care i-a purtat-o mamei lui și totodată pentru toată afecțiunea pe care ea a avut-o pentru el, în ciuda faptului că nu a putut să fie mai deschisă în ceea ce privește comunicarea dintre ei doi. Mi se pare atât de greu să te arăți în fața oamenilor așa cum ești, să te expui, să scrii atât de intim și sincer despre viața ta, sunt sigură că a fost un exercițiu cumplit de greu pentru autor. Și poate că mai ales în ceea ce privește această lipsă a comunicării pe care a simțit-o foarte acut, această recunoaștere a faptului că și-ar fi dorit mai mult, nu doar o simplă acceptare sau un dat din cap în legătură cu orientarea lui. Cartea lui Saeed Jones ar putea fi încă un semnal (nici nu mai vreau să zic de alarmă) pentru toate aceste instituții care nu se preocupă cu educația sexuală. Când mă pun în papucii lui Saeed Jones-copil care merge la bibliotecă și află că a fi gay înseamnă să mori de SIDA, mă cutremur și-mi vine să vomit. Sunt multe lucruri care mi-au făcut pielea de găină în cartea asta. Dar cel mai mult m-a supărat și întristat însăși posibilitatea acestui fapt. De a fi o persoană inocentă ca oricare alta și să-ți cadă pe umeri o povară groaznică, ireală, nemeritată, venită de niciunde doar pentru că nu ești heterosexual. Nu că-ți vine și ție să arunci cu toate obiectele din jurul tău?

Citiți autobiografia lui Saeed Jones. De asemenea, n-ar fi rău să-l ascultați în interviuri/podcast-uri. Nu doar că veți afla lucruri despre el și cărțile lui, dar totodată o să înțelegeți mai bine “de unde vine” și totodată încurajez tare mult discuția despre aceste prejudecăți pe care noi încă le avem în România. Și încă prea prezente.

Chimamanda Ngozi Adichie spune despre feminism (vezi acest Ted Talk) că trebuie să vorbim despre el până când devine redundant. Până când pur și simplu o discuție despre nu mai are sens, devine outdated. Zic să facem același lucru și cu celelalte lucruri. Trebuie să vorbim despre ele și să le înțelegem până când orice discuții despre, orice arătare cu degetul, orice dat din cap devin pur și simplu redundante.

Vă las mai jos câteva link-uri în care-l puteți asculta pe autor. Câteva din ce-am ascultat și eu și mi-a plăcut.

PS: are o voce foarte faină și un râs grozav, e o plăcere să-l asculți vorbind.

PS: poate și pentru că a primit o bursă completă pentru dezbatere când a intrat la facultate? Sau poate pentru că a fost editor la Buzzfeed (LGBTQ și cultură)? Sau poate pentru că e săgetător? Sau poate pentru că are contul ăsta grozav de twitter, the ferocity? Cine știe.

*

Saeed Jones/ How we fight for our lives and how he fought for his /host Sam Sanders

Saeed Jones/ How we fight for our lives TLC conversations

”We are all struggling” writer Saeed Jones reflects on Identity and Acceptance /host Terry Gross

Saeed Jones /interview at Toronto Library with Tajja Isen

A virtual Conversation about Resillience with Maggie Smith and Saeed Jones

Saeed Jones and Isaac Fitzgerald /Just the two of us

Și poate vreți să ascultați un poem citit de de Margaret Atwood. Știți voi, cea care a scris Povestea slujitoarei printre altele. Citește “A Stranger”: Margaret Atwood reads Saeed Jones