Enciclopedia lucrurilor uitate, Gökçenur Ç.

by Ramona Boldizsarin recenziion Posted on

Sunt pregătită să vă spun despre Enciclopedia lucrurilor uitate că este o carte de poezie de neratat, dar simt că aș face lucrurile foarte complicate pentru toată lumea (pentru că nu se mai găsește, eu am făcut rost de ea printr-o întâmplare fericită, îi mulțumesc lui A. că s-a gândit la mine și mi-a dăruit-o <3).

Mi-a plăcut enorm cartea asta. Am citit-o în două zile pentru că nu am vrut să mă grăbesc, deși aș fi dat-o gata imediat și, totodată, știu deja că e genul de carte la care voi reveni. Ce mi-a plăcut foarte mult la poemele din volum e 1) stilul, modul aproape narativ de exprimare, deși nu e poezie narativă (neapărat) și 2) lucrurile despre care vorbește, în special în ceea ce privește scrisul/cuvintele (care mă duce, invariabil, cu gândul la ce spun scriitori precum Marlon James și Carmen Maria Machado despre scris, ideea asta că “all writing is political” pentru simplul fapt că ai libertatea să scrii).

Am tot îndoit colțuri și mi-am luat diverse notițe (nu e prima oară când spun că sunt acest mic monstru care scrie cu creionul pe cărți, îndoaie colțuri și, în general, nu se dă în lături de la a face însemnări, unele chiar distractive). Ce aș fi vrut însă să spun e că mi s-a părut foarte interesant discursul lui aproape contradictoriu în ceea ce privește scrisul/cuvintele și toată relația (ca să nu zic dihotomia) dintre scris și realitate, dintre cuvinte și forța lucrurilor brute, fizice.

Poemele din prima parte anunță într-un mod destul de direct o “renunțare” la încrederea în cuvinte și puterea lor, sau cum o spune titlul unui poem “Laudă acțiunii concrete a mâinii.” În schimb, în cea de-a doua parte ne întâlnim cu diverse elemente și formulări care par să sugereze că puterea scrisului nu a dispărut, că s-ar putea ca toate aceste cuvinte să ne ducă undeva (și, bineînțeles, pasul următor e făcut tot cu îndoială, furia că realitatea este așa și cuvintele nu pot face nimic în privința asta; deși… sigur nu pot?). Este ceva foarte politic în poezia lui Gökçenur și nu doar pentru că are câteva poeme în care vorbește exact despre situația politică, ci pentru că face acest tot demers ușor contradictoriu, foarte intim, ușor furios, ușor blând, un mix cu de toate care pare să insinueze tot ceea ce nu denumește concret (“chiar avem nevoie de atât de multă realitate?”/p 105).

Îmi plac foarte mult imaginile pe care reușește să le creeze, deși mi-e clar că unele sunt artificii de limbaj, îi ies foarte bine și mă simt confortabil cu ele; mai mult decât atât, cred că îi fac poezia frumoasă (un mix foarte interesant de lucid cu candoare, fragilitate, stă pe o punte între văzut și nevăzut și speră să le împace pe toate chiar și când denunță nesiguranța). Ador discursul despre scris și toate aceste du-te vino între cuvintele nu înseamnă nimic și cuvintele înseamnă totul. Sigur că poate e și un pic de ironie acolo, sigur că poate e mai mult de atât. Poate că e frustrare și furie, revoltă, poate că e chiar tristețe. E ceva atât de frumos, splendid chiar în toată această sferă pe care reușește să o contureze, un loc în care există o luptă pentru și împotriva cuvintelor, unde se pune întrebarea: pot cuvintele să exprime realitatea? De fapt toată forța brută a lumii e cea care contează, de fapt pumnii spun mai multe decât cuvintele și apoi să revină, invariabil, la “chiar avem nevoie de atât de multă realitate?”

Simt că ar fi foarte multe lucruri pe care să vi le spun despre acest volum de poezie și sunt pregătită să fac o recenzie mai amănunțită și mai frumoasă la o a doua citire. Acum sunt ușor overwhelmed și fericită cu această experiență așa că o las să se așeze. Mi-a plăcut foarte mult, chiar dacă au fost și secvențe de care nu m-am apropiat la fel de tare. În special în ceea ce privește cele câteva poeme de dragoste cu care eu nu rezonez neapărat atât de bine, însă reușește să creeze niște imagini și senzații foarte bune și nu aș avea ce să reproșez nici dacă aș vrea. Cred că ați găsi în volumul ăsta o experiență de lectură grozavă, niște elemente stilistice superbe și datorită multitudinii de mesaje cuprinse aici, sigur va putea vorbi cu oricare dintre noi într-un fel sau altul.

Pe scurt, volumul acesta de poezie este nu doar foarte frumos, ci și vorbește despre niște lucruri care vor rămâne mult timp cu tine. Îți vorbește despre scris, despre vârstă, despre realitate, despre relația dintre cuvinte/exprimare și lume. Discursul despre forța brută a lucrurilor mi se pare excelent, mi-a dat fiori. Poemul cu care începe acest volum te spulberă încă din titlu: “În natură niciun lucru nu-l înțelege pe altul.” Cred că e o carte pe care toți iubitorii de poezie ar trebui să o încerce și probabil un pic de must-read pentru poeți, acum că am ajuns și eu la el, mă simt mai în siguranță (#ador).

Ps: Iubesc modul în care finalizează un poem. În mod normal aș zice “rupe,” doar că aici mi se pare că nu rupe, mi se pare că termină, mi se pare că știe foarte bine cum să plaseze o propoziție sau o linie, un vers care să aducă armonie poemului, ceva care nu e neapărat armonios în ritm, dar în idee, ceva care chiar dacă este opus conținutului, reușește să dea formă și să spună “până aici a fost.” Și dacă asta te înfioară puțin, asta e bine.

PS 2: Vezi mai jos câteva poeme plus o înregistrare cu primul poem din volum. You are going to love it.

  • Volumul “Enciclopedia lucrurilor uitate” de Gökçenur Ç. a apărut în 2016 la Casa de Editură Max Blecher în traducerea lui Claudiu Komartin. Nu știu sincer unde o mai puteți găsi, puteți încerca la librăriile mai mici unde știți că aduc de regulă poezie contemporană română. Posibil să mai găsiți vreun exemplar rătăcit pe undeva.