Citind Parcul Mansfield de Jane Austen cu Nabokov și cursurile lui de literatură

Când eram în liceu, îmi plăcea foarte mult Jane Austen —dacă m-ar fi întrebat cineva de ce, probabil nu aș fi știut exact să-i răspund, îmi place și gata. Nici nu m-am oprit să mă gândesc prea profund că era una dintre puținele autoare pe care le citeam/citisem, deși îmi amintesc că mereu am avut o extra-bucurie când am dat de o autoare care să-mi placă (ia uite, și femeile pot scrie bine, cine-ar fi crezut). Am citit pentru prima oară Parcul Mansfield în 2011 și din experiența aia nu mi-a rămas mare lucru. Dacă din Mândrie și prejudecată, Rațiune și simțire, Mănăstirea Northanger îmi mai amintesc câte ceva (cel puțin senzațiile pe care le-am încercat citind), din Parcul Mansfield n-a rămas mare lucru. Într-atât că nici nu eram sută la sută sigură c-am citit-o, dar Goodreads a fost un ajutor fidel. Mi-a fost teamă că nu o să-mi mai placă Jane Austen la 30 de ani, după lecturi mai multe, mai diverse, unele dintre ele poate mai „impresionante.” Și pentru că mi-a fost frică, am preferat să nu recitesc, why destroy a joy I once had? Deși, nu-i așa, se zice că de fiecare dată când citești aceeași carte, de fapt citești o altă carte. E și asta adevărat, cum e la fel de adevărat că se va instala regretul când vei reciti o carte care ți-a plăcut foarte mult și brusc nu-ți mai spune nimic. Nu cred că greșesc atunci când spun că e o frică pe care o împărtășesc și cu alți cititori. De ce, totuși, m-am apucat de (re)citit Parcul Mansfield și am pus pariul ăsta cu Jane Austen când de fapt mi-a fost frică să nu-mi distrug bucuria de a-mi fi plăcut atât de mult cândva? Motivul e mai palpabil decât v-ați aștepta. Citeam „Cursuri de literatură” de V. Nabokov și primul curs din carte este… fix despre cartea asta a lui Jane Austen. M-a intrigat și ce am aflat din una dintre introducerile cărții, că Nabokov avea o grămadă de prejudecăți cu privire la scriitoarele femei (nu-i plăceau că, deh, femeile nu scriu bine, probabil că ăsta era motivul) și în corespondența sa cu un scriitor american, a avut ocazia să se răzgândească. I-a fost recomandată cartea asta, „Parcul Mansfield” și Nabokov i-a dat o șansă. I-a plăcut așa mult că a făcut un curs despre ea —și modul în care vorbește despre care mi-a plăcut și mie într-atât încât mi s-a făcut un chef incredibil s-o recitesc pe Jane Austen, cu o siguranță aproape stupidă că sigur o să-mi placă din nou. Dacă-i plăcea lui Nabokov la vârstă adultă, mie de ce nu? Nu are totuși dreptate când spune că orice roman bun e de fapt un basm? Și a fost decizia bună să mă arunc așa cu capul înainte, să savurez paginile din Cursuri de literatură despre cartea asta a lui Jane Austen și după să mă arunc în narațiune chiar și cu cheia lui de lectură. Sigur că un tip ca Mortimer J. Adler (filosof, tipul care a scris „Cum se citește o carte”) m-ar fi tras imediat de urechi spunându-mi că ar fi trebuit să citesc eu cartea cu creionul în mână de vreo 10 ori înainte să mă duc la referințe, cursuri, la Nabokov și să iau chei de lectură predefinite că nu așa se citește să devii un cititor mai bun. În definitiv, are dreptatea sa, dar pot spune că nu mi-a displăcut să mă duc la Parcul Mansfield cu această perspectivă a lui Nabokov despre cum Fanny Price, protagonista, e o Cenușăreasa tipică. Normal că e, dar nu m-am gândit așa înainte și posibil să nu mă fi gândit neapărat nici acum citind. Asta și o sumedenie de alte detalii din rândurile lui Nabokov mi-au îmbogățit considerabil lectura, înțelegerea și chiar memoria asupra textului parcurs (which is a win, if you ask me).

Acum, revenind, dacă mă întreabă cineva, de ce îți place Jane Austen, am la îndemână răspunsuri mai multe, dacă mă chinui puțin poate chiar sofisticate, dar nu mă mai interesează atât de mult perspectiva explicațiilor. De fapt, Jane Austen scria foarte bine și are șiretlicul ăsta poate nu tocmai sesizabil întotdeauna și pe care am început și eu să-l văd datorită lui Nabokov, îmbogățește foarte mult personajele (personalitatea, portretul, esența, u name it) prin conversațiile alea lungi și pe teme mai mult sau mai puțin (mai puțin) întâmplătoare, cu siguranță sociale. Mi s-a părut ușor să văd perspectiva asta a lui Nabokov în care Jane Austen e un soi de mastermind care controlează narațiunea și personajele după bunul plac, de multe ori neluând în considerare alte artificii stilistice sau de îmbogățire a textului. O moarte e o chestie utilă pentru narațiune, dar nu există nimic sentimental aici —doar se anunță și în urma ei se văd consecințele, de obicei benefice cel puțin pentru unele personaje. Proza ei e circulară și, mă rog, așa cum înțelegem noi azi, „clasică” ca structură (mai ales în ceea ce privește finalul). Se joacă cu personajele și moralitatea lor, dar, la fel ca într-un basm unde bătălia dintre bine și rău e constantă pe parcursul poveștii, fiecare primește ce merită. Cenușăreasa primește ce își dorea de la început fără să știe, căsătoria nu cu prințul, ci cu vărul ei Edmund (na, Anglia lui 1800, it was a thing), devenit preot și abația de lângă Parcul Mansfield. Toată lumea primește pe măsura faptelor și vorbelor din cele 500 de pagini. Și, din când în când, există ceva super reconfortant în a citi o asemenea carte. Acum, mi-a plăcut mie de Fanny Price? Asta e deja altă poveste.

În care hai să intrăm. Să vedem cât de mult mi-au plăcut sau nu personajele din Parcul Mansfield bazându-ne pe portretul lor moral, cum cred că ar rezista ei în secolul XXI și (super personal) cât de mult mi-au plăcut mie de fapt (whatever the reason). Trebuie spus că personajele masculine din cartea asta suferă toate, dar toate de mansplaning, o chestie foarte caracteristică anului 1800, cu siguranță perpetuat în anumite feluri și azi. Valorile morale prezente aici sunt profund influențate de religie și multe dintre ele arată complet altfel. Cu toate că înțelegem și noi chiar și azi apetența societății pentru femeile cuminți, liniștite, tăcute, docile, you name it, care să nu fie încăpățânate și îndărătnice, ceea ce te face să te întrebi ce s-a schimbat de fapt. Merită spus că n-am taxat personajele masculine în mod special pentru misoginismul lor pentru că și personajele feminine sunt destul de misogine adesea, super caracteristic epocii lor și o chestie despre care să vorbești/scrii îndelungat (și ce poate fi mai plăcut?)

Dar să începem cu începutul, și mai ales cu două mari disclaimers:

SPOILERS (poate ar fi bine să nu citești asta dacă n-ai citit deja Parcul Mansfield, sunt foarte multe detalii din carte, despre plot, dezvoltare, chiar și finalul este expus)
Aceasta nu este o recenzie, ci pur și simplu un MONOLOG despre carte, un pic de fandom rambling, deci luați-o ca atare. 😀

Fanny Price
Multe de zis. Așa cum am învățat de la Nabokov, mă uit la Fanny Price ca la o Cenușăreasa. E o nepoată dintr-o familie săracă și numeroasă, luată din „milă”, un act de caritate pentru o pupilă care va tinde spre o viață mai bună. Unchiul și mătușa ei fac o faptă bună împinși de la spate de „buna” mătușă Norris (o să ajungem și la ea) și își începe, la 10 ani, viața cea nouă și bună. E timidă și tristă, ceea ce e firesc —aici îi vedem pentru prima oară umanitatea și lipsa de vanitate. Un alt personaj poate că ar fi fost bucuros, chiar dacă furat din sânul familiei, confortul din noua casa e vizibil cu ochiul liber. Dar Fanny Price e stingheră și casa mare o umple de singurătate. Primele semne ale unei protagoniste modeste, dar cu un caracter puternic. Fanny Price e moralitatea însăși și, cu toate că se pare că îi datorează multe vărului său Edmund datorită faptului că acesta s-a îngrijit într-un oarecare fel de educația ei, tot îi este mult superioară moral, așa cum se și cade pentru o Cenușăreasă. Ea are mereu dreptate sau, în orice caz, nu greșește, știe când cineva are un caracter moral corupt, e capabilă de o analiză foarte amănunțită a comportamentului altora și se menține retrasă. În ceea ce privește moralitatea, Fanny Price e un 1000/10, she’s the boss. Dacă nu aici a făcut Jane Austen un mare overpowering your character, atunci nu știu unde altundeva ar fi putut să facă. Capacitățile ei sociale sunt mai pe minus, deși este foarte politicoasă —însă nu e de mirare, cu toată bunăvoința unchilor săi, tot a fost crescută într-o umbră, fără să-și facă cum trebuie „ieșirea în lume” și trăind mai mult pentru a-i ajuta pe ceilalți. Ca o Cenușăreasă ce este, de altfel. Moralitatea ei este specifică anilor secolului din care face parte — dar dacă ai transfera-o în contemporaneitate, ar fi pudică, exagerată și, sincer, insuportabilă. Nimeni nu suportă pe cineva care are întotdeauna dreptate și care se situează moral superior tot timpul. Ea nu greșește? Ea nu e om? Ea nu calcă strâmb? Ce e cu altruismul ăsta dus la extrem? Cine ești tu, Fanny Price, să ne spui nouă că greșim? E construită extrem de bine Fanny Price, și dacă ar fi să mă întrebi cât de mult îmi place de ea, adevărul e că nu îmi place într-atât. Mă cam enervează perfecțiunea ei și, la fel ca Eleanor Shellstrop din The Good Place, am și eu tendința să zic, crezi că ești mai bună ca mine, mă, Fanny? Eee? Dragostea ei pentru vărul său este foarte statornică și îndârjită, într-atât încât în primă instanță nici ea nu-și dă seama, iar când descoperă nu își mai poate ascunde față de ea însăși suferința pe care i-o pricinuiesc tot felul de evenimente neprielnice pentru ea. Faptul că speră sau nu să ajungă în brațele lui, nu aflăm, dar e de crezut că nici Fanny nu îndrăznește să se gândească la așa ceva.

Edmund Bertram
Probabil că nu e (neapărat) cea mai populară opinie, dar mie nu-mi place băiatul ăsta. Înțeleg din cursul lui Nabokov că e criticat cel mai mult pentru că e plicticos —niște cititori mai contemporani probabil l-ar critica, dar nu doar pe el, prin natura lui de văr de primul grad. Dar să trecem peste asta, se practica la vremea aceea și, în definitiv, e doar un roman, don’t get so serious. Pe mine mă enervează Edmund pentru aparenta lui corectitudine, pentru pretențiile pe care le are pentru alții și ușoare aere de superioritate ascunse sub fațeta rigidă a moralității. Mă enervează faptul că nu poate să fie sincer cu el însuși în mai multe instanțe și să își recunoască, în definitiv și în mod corect, frivolitatea: e îndrăgostit de Mary Crawford nu pentru că e morală și corectă și bună, că nu prea e, ci pentru că e frumoasă, drăguță, jovială. Dar, dacă ar recunoaște toate astea, probabil ar acționa, n-ar mai fi Edmund pe care-l cunoaștem și nici protagonista noastră nu va mai fi având finalul fericit pe care-l merită. Ca să fie încă iubit de Fanny, trebuie să-și păstreze umbra de moralitate. Trebuie să șovăie (pentru că Jane Austen e un mastermind, să nu uităm, nu doar omniscientă, îi sucește pe degete cum trebuie pentru sentința austeniană). Așadar, Edmund trebuie să șovăie și să se comporte astfel, foarte capabil de a-și redobândi moralitatea și credibilitatea tocmai datorită amânării și indeciziei. Pe undeva trebuie să înțeleagă și el caracterul frivol al sentimentelor sale sau, în orice caz, faptul că Mary Crawford nu e așa morală ca Fanny (mă rog, nu prea e morală). Moralitatea lui Edmund probabil că e mare, dar pe mine nu mă convinge foarte tare caracterul lui —mai ales din pricina schimbării direcției sentimentelor sale, cam abrupt. Probabil are dreptate Nabokov, Jane Austen și-o fi pierdut răbdarea la final, s-o fi plictisit, le-a oferit pedepsele și recompensele și i-a aruncat pe unii, doar pe unii, nu pe toți, în brațele altora, doar unii și aici, nu toți. Așa că Edmund are parte de finalul fericit pe care nici nu îl bănuia —și pe care, dacă mă întrebi pe mine, nu îl merită sub niciun chip. Deși ai zice că, la cât mi-a plăcut Fanny, m-aș bucura să fie unul în brațele celuilalt, de fapt Edmund mă enervează destul și are legătură și cu „mansplaning-ul” pe care-l face constant (care lui îi șade cel mai prost), dar mai ales cu această presupusă superioritate morală a sa pe care eu nu o zăresc. Tipi corecți ca Edmund ar rezista doar parțial societății contemporane, dar, în orice caz, cred că s-ar transforma treptat, dacă nu chiar mai repede, într-un Henry Crawford mai atrăgător din punct de vedere al aspectului. N-am prea mare încredere în forțele lui individuale, morale, de corectitudine, religioase sau altfel —fără îndrumare din afară. De plăcut, nu prea l-am plăcut, moralitatea lui nu mă convinge total, dar îi dau șanse mari să se adapteze vieții contemporane. Schimbarea e posibilă la el că nu e un simbol moral, ca draga de Fanny.

Henry Crawford
Uite, știu că e toxic. Nu e nici urmă de discuție aici. Henry e extrovertit, știe să comunice și să vrăjească pe toată lumea. E un tip deștept care se pricepe la meseria lui —nu e un prostănac, ca Rushworth, logodnicul Mariei Bertram despre care aflăm că are capacități foarte reduse, noroc cu banii. Henry e și deștept, are și bani, îi place și să învârtă fetele pe degete. Cu toate că nu e prea arătos fizic, e suficient de carismatic cât să vrăjească pe toată lumea. De exemplu, pe Maria, care e deja logodită cu Rushworth când apare el în peisaj. Dar și pe sora acesteia mai mică, Julia. Pe amândouă le joacă pe degete și e un nesimțit, fără doar și poate. Jane Austen a avut grijă de el cum a putut mai bine și l-a aruncat în hățișurile teribile ale imoralității. Teren există suficient pentru asta: crescut de un unchi corupt din punct de vedere moral, n-avea cum să iasă altfel decât corupt moral el însuși. Cum și Fanny a fost îndrumată de bunul său văr Edmund în a fi morală, corectă, religioasă și bună, așa a fost îndrumat și Henry de unchiul său să nu se căsătorească devreme, să nu se atașeze și să-și vadă de propriul interes. Politicos, teribil de avansat în conversație, dă din gene și lumea îi cade la picioare. Nu e de mirare că Rushworth îl urăște pentru că pare că o să-i fure logodnica de sub nas —într-atât de pămpălău sau, în orice caz, îndrăgostit e dragul nostru Rushworth că nici nu se gândește că nu e ok ca Maria, viitoarea lui soție, să se poarte așa indiferent și chiar disprețuitor cu el, din cale-afară de nepoliticos, că Fanny nici nu suportă să se uite la toată treaba asta. Piesa de teatru pe care o pun la cale aceștia îi satisface destul de mult imaginația lui Henry și dorința de a se apropia de Maria —așa, ca o joacă, bineînțeles. Piesa de teatru în sine e un prilej pentru Jane Austen de a scoate la iveală adevăratele caractere morale ale personajele —toate o apă și un pământ, doar Fanny se menține pe poziții, imperturbabilă. Nu e de mirare că Henry se va îndrăgosti în ultima parte de Fanny —care s-a înfrumusețat brusc, dar și care are un farmec deosebit pentru el: pentru prima oară cineva îi rezistă. Deși și-a propus să îi frângă inima, Fanny îl refuză cu îndârjire, ceea ce lui îi aprinde călcâiele și pare că se îndrăgostește pe bune. Am putea spune că o agasează —cu toate că ea zice nu, el rezistă și încearcă iar și iar. Poate ar fi renunțat mai ușor dacă nu s-ar fi băgat sir Thomas, unchiul lui Fanny și Edmund, dragul ei văr pe care ea chiar îl iubește. Ei îl susțin pe Henry care e bogat, are un statut social excelent, e un bărbat bine, în orice caz, o super-partidă pentru Fanny care n-are, în realitate, nimic, nici bani, nici statut, ca orice cenușăreasă care se respectă. O altă ocazie extraordinară de a străluci, cu toate că intrăm într-o zonă a suferinței pentru Fanny. Se menține pe poziții și nu o înduplecă nimic. Nu îl vrea pe Henry Crawford pentru că este corupt din punct de vedere moral —a văzut cum s-a jucat cu verișoarele ei și o dezgustă, nu-l poate ierta. Și are dreptate, desigur, căci în cele din urmă Henry va ajunge să regrete prostia pe care a făcut-o. În loc să-și vadă de treabă și de curtea îndelungată pe care deja o pornise pentru Fanny, el fuge cu Maria Rushworth, fostă Bertram (de ceva vreme măritată, absolut mizerabilă să afle că Henry o iubește pe Fanny). Aflăm că el n-a vrut, de fapt, să fugă cu doamna măritată, dar nu a mai putut da înapoi când toată lumea a aflat despre legătura lor ilicită. Pe scurt, un fustangiu. Așadar, ce e de plăcut la el? Cu toate că e un major red flag, mie mi-a plăcut destul de mult de Henry. Probabil pentru că știe și el că e corupt din punct de vedere moral și nu are nicio pretenție de superioritate din punctul ăsta de vedere (ca Edmund care mă sâcâie mai ales din punctul ăsta de vedere). Cu bunăvoința lui Austen, ar fi putut deveni un bărbat mai bun —și, dintre toate personajele masculine din carte, avea potențialul cel mai mare de a fi vindecat, măcar parțial, de mansplaning. Dar Jane Austen n-a vrut —că lupul părul schimbă, dar năravul ba, cum să mai închidă circular și ermetic povestea dacă avea loc o astfel de turnură de evenimente? Henry trebuia pedepsit pentru superficialitatea și infidelitatea lui, there was no other way. A greșit prea mult și asta nu se repară cu scuze, ci cu pete morale și sociale durabile. Dar, din fericire, nu pentru toată viața, pentru că viața unui bărbat nu e totuși ca viața unei femei în secolul nouăsprezece, anul de grație circa 1800. Corupt moral, totuși mi-a plăcut destul de mult de Henry —și știm deja că ar rezista cam eroic în societatea contemporană. E interesant că ar avea potențial de multe lucruri pozitive, Henry, pentru că e mult mai deschis la minte ca Edmund și s-ar putea lecui mult mai ușor de sexism, misoginism și alte tare ale societății în general, din păcate prezente și în anul de grație 2023. N-a vrut Austen să îl împacheteze frumos pe Henry pentru Fanny și înțeleg regretul cititoarelor și cititorilor în privința asta. Mai că mă număr printre ei. Dar Austen nu i-a dat nicio șansă lui Henry, nu una adevărat, și nici nu putea să-i dea cuiva corupt dpdv moral.

Doamna Bertram și fiul ei Tom
Pe doamna Bertram începem s-o înțelegem, dacă suntem atenți, încă de la începutul cărții, care e așa:

„În urmă cu mai bine de treizeci de ani, domnișoara Maria Ward din Huntington, al cărei venit anual nu depășea șapte mii de lire, a avut norocul să-l seducă pe sir Thomas Bertram din Mansfield Park, comitatul Northampton, devenind, astfel, soție de baron și dobândind toate avantajele pe care le implică acest statut, mai exact o casă frumoasă și un venit generos.”

Ne putem doar imagina cum a avut norocul ăsta: doar existând, fiind frumușică și la locul potrivit la momentul potrivit pentru că nu ne-o putem imagina pe doamna Maria Bertram făcând eforturi pentru a-l cuceri sau făcând eforturi pentru orice, în general. În orice caz, se vede că sunt mamă și fiu —niciunul dintre ei nu mi-e antipatic și, dacă ar fi să aleg, probabil aș zice că sunt rezonabil de simpatici. Sunt două personaje cu capul în nori, unul, Tom, greșește mai mult decât mamă-sa și Austen îi dă parcă șansa redresării la finalul poveștii, atunci când a suferit suficient și e pregătit în sfârșit să devină capul familiei. Doar că povestea asta nu e despre Tom, ci despre Fanny Price, așa că ne concentrăm pe el doar atât cât îi influențează în vreun fel viața lui Fanny (iar asta se întâmplă într-o măsură minusculă, aproape inexistentă). E firesc să ți se pară că nu e important și că autoarei nici nu-i pasă prea tare de suferințele bietului Tom care sunt oricum lăsate cam în coadă de pește și nu ni se explică cu vreo bogăție de detalii cum și de ce s-a îmbolnăvit, totul este factual. E pur și simplu un răsfățat, iresponsabil, imoral, dar nu atât de rău ca alții (vezi Henry Crawford). În definitiv, e doar imatur și primim la final un soi de promisiune, premoniție că își va îndrepta moravurile și țelurile. Doamna Bertram însă apare mai mult în peisaj și de fiecare dată Austen are grijă să-i scoată în evidență caracterul… să zicem pasiv. Soțul ei decide pentru ea, e super ușor influențabilă, greu de impresionat când nu e vorba de propria persoană, de propriul câine sau de propriile vorbe/reușite. Însă calitatea ei supremă e că, de fapt, o iubește pe Fanny destul de mult, s-a atașat de ea și are nevoie de ea —nu ne putem îndoi de afecțiunea pură a doamnei Bertram pentru ea căci nu e capabilă de răutăți și nici de subtilități. Dar face ea ceva pentru a înlesni viața lui Fanny sau a opri modul în care se poartă mătușa Norris cu biata Fanny? Absolut deloc. În apărarea ei, ce putem spune e că nici nu observă aceste neajunsuri. În propria ei casă, de exemplu, nu cred că știe că nu se face focul în încăperea în care stă Fanny în timpul zilei —la ordinele doamnei Norris că ce nevoie ar fi să încălzească o cameră doar pentru confortul nepoatei luate din milă? Trebuie să se întoarcă sir Thomas acasă ca să rectifice această gravă eroare. Sigur că ar fi rectificat-o și doamna Bertram dacă ar fi știut de ea. Poate, poate ar fi rectificat-o pentru că, de fapt, sora ei Norris o joacă pe degete și ar fi putut-o convinge ușor să facă contrariul. Cam asta e și doamna Bertram, o naivă și jumătate care trăiește bine doar datorită soțului ei, e cu capul în nori și ar avea șansele să dea o mașină peste ea la semafor că n-a fost atentă, cam astea sunt șansele ei de supraviețuire în lumea contemporană. Moral vorbind însă face ce trebuie, mai ales dacă-i zice cineva care e acest „trebuie” pentru că altfel poate ar uita și să respire. Fiul ei, cum ziceam, îi seamănă destul de mult. E totuși ironic că, așa pasivă și ștearsă cum e din punct de vedere al inițiativei și comportamentului, doamna Bertram e ușor de plăcut. Și la fel și fiu-su. Poate pentru că sunt inofensivi și naivi și cumva drăgălași —până la un punct, desigur.

Mătușa Norris
În sfârșit și antagonista noastră. Avem mai întâi verișoarele care nu-s rele ca două surori vitrege, dar sunt totuși indiferente și de cele mai multe ori răutăcioase cu Fanny. N-o iubesc, o tolerează, ea e mult mai puțin decât ele. Și atitudinea lor se datorează foarte mult doamnei Norris, mătușa lor. Ea îi îmbrobodește pe doamna și domnul Bertam să o ia pe Fanny și s-o crească, le dă de înțeles că o să ajute, dar se spală imediat pe mâini de responsabilitate și îi lasă pe ei să facă toată treaba. E parșivă, oportunistă și zgârcită. Dar mai e și rea, pe lângă defectele sale morale. O urăște pe Fanny, din vreun motiv sau altul, și îi repetă mereu că nu e bună de nimic sau că trebuie să fie veșnic recunoscătoare pentru ce au făcut pentru ea. Cu toate că mătușa Norris n-a făcut nimic —nimic altceva decât s-o pună la treabă pe Fanny, de multe ori în moduri neverosimile sau chiar crude. E probabil personajul pe care-l displac cel mai mult din cartea asta. Jane Austen a făcut o treabă excelentă la a-i scoate la iveală trăsăturile adevărate treptat și din diverse evenimente, unele mai însemnate, altele mai puțin. Deranjantă în sine nu e neapărat personalitatea ei (care e într-adevăr neplăcută, pe alocuri insuportabilă), ci mai degrabă acest dispreț fără motiv pentru Fanny. Ele sunt într-atât de diferite încât zidul dintre ele trebuia să se înalțe într-un fel sau altul, la un moment dat. Și nepoata își displace mătușa (pe bună dreptate) și mătușa își displace, dacă nu urăște nepoata (din motive care au mai mult legătură cu proiecțiile și personalitatea ei, decât cu Fanny). Morală nu prea e doamna Norris, doar de fațadă, n-are nicio treabă cu corectitudinea. E o acritură prefăcută și e ușor să-i găsim un corespondent și în realitate. Ar rezista bine doamna Norris în ziua de azi, iar eu pot să zic cu ușurință că nu-mi place deloc de ea.

William Price și familia lui Fanny
Mare lucru n-ar fi de zis. De fapt, diferența socială și morală dintre Fanny și familia ei e uriașă și trasată cu o linie aproape grosolană de Austen. Nu se potrivesc, Fanny are alte principii și e deja obișnuită cu un alt stil de viață —nu unul al confortului nemărginit pe care și l-ar dori imediat ce se va fi aflat în sărăcie, cum a sperat și intuit sir Thomas. Nu, de fapt, e vorba mai mult de valori morale, de liniște, de clasă socială ca comportament. Familia ei e grosolană și, săracă fiind, needucată fiind, se comportă ca atare. În schimb, William este cel mai bun prieten al lui Fanny și, deși noi îl cunoaștem superficial mai mult prin afecțiunea ei, cred că putem avea tendința să-l îndrăgim. Mari sentimente pentru familia lui Fanny nu am, nici măcar pentru William —probabil că aceste diferențe sociale și „de clasă” se văd și azi, Jane Austen nu ne dă ocazia să-i îndrăgim familia. Când se întoarce să stea 2-3 luni în casa părinților ei, noi vedem cu ochii noștri de unde a plecat și unde a ajuns. Dar nu suntem deloc păcăliți să credem că Fanny o să-l accepte, din pricina acestui contrast, pe Henry Crawford care-i și face o vizită. O cunoaștem deja prea bine pe Fanny, ceea ce nu putem spune despre Henry (fără păcat totuși din punctul ăsta de vedere), sir Thomas (de înțeles comportamentul lui, chiar dacă eronat) sau despre Edmund (care ar fi trebuit să știe mai bine….) Nu avem timp să îndrăgim familia lui Fanny, Jane Austen nu ne dă voie să apreciem alte valori sau să observăm și o altă fațetă a vieții acestor oameni săraci și needucați. Valoarea stă în acei copii ai casei care s-au rupt de ea —Fanny, William și în curând o soră, Susan. Aflăm însă că doamna Norris îi e nașă fiicei cele mai mici a doamnei Price și de care nu s-a interesat deloc, nici măcar nu i-a trimis un cadou, iar asta spune multe despre cât de nașpa e doamna Norris, care nici măcar nu are scuza vieții precare a familiei Price.

Maria și Julia Bertram
Surorile lui Edmund și Tom —ei bine, ei bine! În locul surorilor vitrege, avem verișoarele înfumurate și snoabe care își arată bunăvoința așa cum pot ele. De fațadă, de scurtă durată și cu condiția ca Fanny să le fie net inferioară în toate. Desigur, le și este, nu e educată, n-are haine mișto, nu știe să vorbească despre lucrurile despre care vorbesc ele… și așa mai departe. Social, financiar, ca aspect, din toate punctele de vedere —chiar și a perspectivelor de viitor —sunt net superioare. Asta nu o oprește pe Fanny să își iubească verișoarele, ca o altruistă veritabilă ce este, și nici pe ele de a arăta gesturi fugitive, ușor superficiale de afecțiune pentru draga lor verișoară sărmană. Comportamentul lor este mult influențat de mătușa Norris care are grijă să le spună cât de speciale și deștepte și net superioare le sunt verișoarei sărace. Așa că nu putem spune că responsabilitatea le revine în întregime. Moral vorbind, înainte de a fi corupte, sunt susceptibile de a fi corupte. Sunt gălăgioase și încăpățânate, chiar dacă educate —știu, știu ce zici, de ce sunt astea două chestii bizare din punct de vedere moral, azi nu am înțelege deloc lucrurile astfel, dar domnișoarele pe vremea aia trebuiau să fie docile, ascultătoare, liniștite, musai NEÎNCĂPĂȚÂNATE. Austen face un efort constant în a le transforma în personaje antagoniste, neplăcute, e ceva în caracterul lor care dă cu minus. Din păcate, nu mi-au plăcut nici mie surorile, sunt prea egoiste și superficiale, se poartă rău cu Fanny, dar cel mai mult cred că mi-au displăcut pentru că s-au întors una împotriva celeilalte (at some point) și pentru că în ciuda multelor avantaje date de situația lor financiară și socială, au făcut tot felul de alegeri idioate doar de dragul „distracției”. De fapt, și ele, ca și fratele lor Tom, sunt imature. Ceea ce nu putem spune despre dragul și responsabilul Edmund, cu capul pe umeri, așa cum și trebuie ca să poată rămâne cu Fanny (în capul meu e Nabokov care-mi zice ce mastermind malefică a fost Austen la faza asta). O realitate este că personalitățile și egoismul celor două surori sunt lucruri pe care le întâlnim des în contemporaneitate și cine poate spune că nu suntem și noi ca ele de foarte multe ori, mai mult ca ele decât ca Fanny. Au șanse mult mai bune de supraviețuire azi decât la 1800. Biata Maria, fugită cu Henry Crawford, divorțată, alungată și abandonată de ambii bărbați (Rushworth și Henry) și ducându-și restul zilelor cu mătușa Norris pe care sunt sigură că nu o suportă într-atât și o fi nepoata ei favorită, dar cu siguranță nici doamna Norris nu o să reziste eroic aranjamentului prea mult. O pedeapsă pe măsura faptelor, așa cum era de așteptat de la doamna Austen. Este complet nedrept și inegal cum se întâmplă lucrurile: a fugit cu un bărbat, și-a trădat soțul, a divorțat, amantul ei a părăsit-o și acum este repudiată social pentru totdeauna, viața ei s-a sfârșit! În schimb, Henry o să supraviețuiască scandalului, se va căsători probabil într-o zi și va avea o viață ok, se va reintegra social treptat —sigur, nu va fi niciodată cu adevărat fericit, o va regreta pe Fanny pentru tot restul vieții, așa cum îi și șade bine domnului corupt moral care nu a avut nicio șansă, dar măcar nu trebuie să stea într-o casă la țară cu doamna Norris departe de văzul tuturor și suportând rușinea faptului de a fi un om „pătat” pentru tot restul vieții. Cât despre Julia, greșelile ei sunt preponderent mai mici —influențată și de soră-sa, e totuși o fată mai cuminte, așadar pedeapsa ei nu e mare, se căsătorește cu băiatul cu care fuge, totul e bine când se termină cu bine. Și parcursul și finalul ei sunt pe locul doi, nu insistă prea mult Austen în ceea ce o privește, ferice de ea, așa are șansa unei mici izbăviri. În schimb, ambele surori sunt un element important în a scoate în evidență moralitatea intactă a lui Fanny. Deși mai mică ca ele, știe și înțelege mai bine că Henry le joacă pe degete și că ele nu se poartă cuviincios. As it goes in such a novel. În ceea ce mă privește, nu pot spune că mi-au plăcut prea tare surorile Bertram.

Mary Crawford
Este Mary egoistă și posibil ușor coruptă din punct de vedere moral? Cu siguranță! Dar mi-a plăcut tare mult personajul ăsta, mai mult decât mi-a plăcut Fanny. Sigur că Mary face o groază de greșeli și, de fapt, e foarte superficială —lucru pe care Edmund refuză să-l recunoască, deși n-are cum să nu-l vadă. E frumoasă, deșteaptă, știe să comunice bine, e o fată „de viață” obișnuită cu saloanele londoneze. Are ceva grijă Austen de ea să îi îmbunătățească un pic caracterul până la final (datorită lui Fanny și Edmund, desigur) și s-o facă să râvnească la o viață mai bună și mai domoală din punct de vedere moral. E un personaj foarte bun și, dacă Austen ar fi manevrat lucrurile cu mai multă blândețe față de celelalte personaje, ar fi rămas cu Edmund. Nu cred că aceștia nu se potrivesc deloc așa cum manevrează doamna scriitoare lucrurile. Cred că ar fi putut s-o ajute „pe calea cea dreaptă” sau să-i ofere și lui Edmund alte perspective de viitor. Cred că cei doi ar fi putut fi fericiți împreună —dar, în aceeași măsură, probabil că un pretendent mai valoros i s-ar fi potrivit mai bine. Greu de zis. I se impută tot felul de caracteristici „negative” pe care eu le consider pozitive, diferență de moralitate și religie, cu siguranță. Mi se pare că e suficient de critică, dar și drăguță, se descurcă foarte bine în situațiile sociale și pretențiile ei sunt perfect rezonabile având în vedere modul în care a fost crescută. E firesc să aibă anumite așteptări. Austen e nemiloasă, o face să se îndrăgostească de Edmund deși ea își dorește un bărbat mai bogat și cu o perspectivă de carieră complet alta, complet diferită, practic orice, dar nu preot (de unde înțelegem că nu e foarte religioasă, i se pare plicticoasă viața asta și, cu siguranță, lipsa religiozității înseamnă aici și o gaură morală). Ca fratele ei, nici Mary Crawford n-a avut nicio șansă și aici am simțit cel mai tare nedreptatea lui Austen. Mi-a plăcut însă faptul că i-a oferit măcar în acest punct niște sentimente rezonabile lui Fanny și ne demonstrează că nu e un android, e totuși capabilă de sentimente umane: n-o place prea tare pe Mary Crawford și îi vede bine defectele morale, dar mai presus de toate nu o poate plăcea, în ciuda calităților, pentru că ea îl iubește pe Edmund și Edmund se îndrăgostește de Mary. Cum s-o placi pe rivala ta? Pe tipa de care e îndrăgostit bărbatul pe care-l iubești? E ceva indecent în asta, iar Fanny e orice, dar nu indecentă, așa că avem grijă să descoperim lesne că n-o place pe Mary Crawford, chiar dacă e silită să se comporte educat și frumos, nici n-ar putea altfel. Mary nu vede nimic din sentimentele lui Fanny pentru vărul ei, nu ghicește absolut nimic —e prea egoistă așa că nu e deloc atentă la Fanny. Dacă ar fi, cu siguranță ar observa, însă ea nici nu își poate imagina o astfel de perspectivă, la fel cum nu poate să cuprindă cu mintea ei frumoasă cum Fanny ar putea să-l refuze pe fratele ei, Henry. Pentru ea, n-are niciun sens —e frivolă de multe ori. Cu toate astea, mie mi-a plăcut cât de vie e Mary cu toate defectele ei și cu încăpățânarea lui Austen care nu-i dă o șansă. Și cred că are tot potențialul din lume să fie o fată mișto în secolul XXI —în definitiv, poate e mai bine pentru ea că nu l-a primit pe Edmund, posibil să fi fost totuși prea plicticos pentru draga de Mary. E interesant și cum anumite trăsături pe care Austen le consideră defecte, noi le-am considera poate lucruri inevitabile azi, dacă nu chiar calități în anumite contexte.

Thomas Bertram
Am ajuns și la final. Probabil că sir Thomas e personajul meu preferat. Ceea ce o să vină ca o surpriză pentru mulți. Doar e absent o mare parte din carte. Și, în plus, e un baron în toată firea, are patru copii de vârstă adultă, în fine, you get my gist, ce e atrăgător la el? E un tip dur, foarte moral și corect, nelipsit (ca toți bărbații din cartea asta) de mansplaning. E și cel care o face să sufere pe Fanny la un moment dat cu insistențele sale ca ea să se căsătorească cu Henry Crawford. Doar că nu putem să nu admitem că are dreptatea lui —ține la Fanny și nu este inuman, nici crud. Este adevărat că e unidirecțional în gândire într-un anumit punct și tradiționalist. Crede că are dreptate pentru că, oricum, oricine altcineva în locul său ar fi crezut același lucru. Fanny e o fată săracă, frumușică, docilă în ochii lui, cuminte, foarte morală, corectă, cumsecade, cum trebuie să fie o fată de condiția ei, în percepția societății. Perspectiva acestei partide este mai mult decât extraordinară pentru ea —astfel că acesta e convins că îi face un bine încercând să o convingă s accepte cererea în căsătorie a lui Henry. Nu îl putem învinui în mod exagerat. Dacă e cineva care greșește aici, nu e sir Thomas care e convins că își face datoria de unchi și protector al nepoatei sale. Dacă e cineva care greșește masiv aici, atunci acela e Edmund care are pretenția că o cunoaște pe Fanny. Dar habar nu are —el e cel care greșește cel mai mult încercând s-o convingă să accepte cererea în căsătorie, mai ales întrucât a fost și el prezent când Henry le-a sedus pe cele două surori ale sale, dar n-a avut ochi să vadă și nici urechi să audă (era prea preocupat cu Mary Crawford). Sir Thomas a fost absent în acea perioadă, altfel lucrurile nici nu s-ar fi întâmplat astfel. Diversele divergențe morale au avut loc tocmai pentru că el nu se afla la Mansfield Park și doamna Bertram habar n-avea să-și supravegheze căminul și copiii. Deci, nu-l pot învinovăți în mod exagerat pe sir Thomas care, altfel, e blând pentru un om dur ca el, cu Fanny și încearcă să o facă fericită. Când ajunge acasă, e primul care observă că la Fanny e super frig (ceea ce nici Edmund nu a observat) și dă imediat ordinul să se facă în fiecare zi focul acolo, evident își dă seama că din cauza doamnei Norris s-au întâmplat lucrurile astfel. Indiferent de erorile sale, sir Thomas e un om bun și capabil, e cel care ține proprietatea pe picioare și chiar și cel care s-a ocupat cât de bine a putut de educația copiilor săi. Vorba aceea, dacă nu ar fi fost doamna Norris, lucrurile i-ar fi ieșit și bine. Însă trebuie să recunosc că dintre toți bărbații din cartea asta, mie sir Thomas mi se pare cel mai atrăgător și mi-l imaginez mult mai arătos decât fii lui (e sigur mai arătos decât Henry Crawford care se pare că e mai scund ca ceilalți și urât, dar deosebit de carismatic, ceea ce ne demonstrează că dintotdeauna femeile au fost cucerite cu vorbe, nu cu fața). Probabil că cel mai dureros pasaj e ăla în care sir Thomas îi spune lui Fanny cât de dezamăgit e de ea, că nu și-a imaginat că poate fi atât de încăpățânată și așa mai departe —când ea refuză cu îndârjire să accepte cererea în căsătorie a lui Henry. S-o spunem drept, sir Thomas ar fi putut s-o oblige, dar lucrul ăsta nu-i trece prin cap, ce-i trece însă prin cap e să-i ofere timp și spațiu ca să observe cât de bună este cererea aia în căsătorie și cât se sincer și bun e Henry. Pentru că sir Thomas e convins de asta, altfel nici nu l-ar fi luat în considerare. Faptul că o trimite pe Fanny să stea câteva luni acasă la părinții ei, după o absență de cât, aproape vreo 10 ani? doar pentru ca ea să observe diferențele de statut și să fie mai binevoitoare în fața cererii în căsnicie… nu e neapărat un lucru admirabil, desigur, dar face și omul ce poate. Nu poate să priceapă de ce ea nu acceptă cererea lui Henry —va afla, până la final, dar nici Fanny nu poate să-i spună adevărul fără a le trăda pe verișoarele ei (ea e altruistă și curată dpdv moral, cum să facă așa ceva?) așa că sir Thomas habar n-are că Henry s-a dat la fiicele lui, a fost necuviincios și că e un fustangiu, generally speaking. Edmund ar trebui să știe, dar Edmund, cum ziceam, era prea preocupat să bălească la Mary Crawford. Mă întreb însă de ce Austen l-a zugrăvit așa favorabil pe sir Thomas —e foarte atrăgător și, în ciuda erorilor sale, acesta nu cade de pe tronul frumos lustruit încă de la începutul cărții. Mi-a plăcut 100/10 și cred că probabil în zilele noastre ar avea o rată de succes similară, mai ales că are și el șanse să se mai lecuiască de mansplaning, chiar dacă la origine este un tradiționalist.

Mi-a plăcut tare mult să citesc Parcul Mansfield și cred că voi fi acum într-o misiune de recitire a lui Jane Austen. Singurul meu regret e că Nabokov nu are o carte cu cursuri de literatură doar despre Austen și cărțile ei, ar fi fost o experiență mișto s-o citesc pe Austen în paralel cu impresiile lui Nabokov. Presupun că nu poți să le ai chiar pe toate. Pe viitor probabil voi mai face postări din astea-monolog în care să descos personajele după bunul plac.