ce-am citit în februarie și alte peripeții (2024)

A venit acel moment din lună când scot cărțile de la naftalină și le pun pe blog. Ritualul ăsta îmi place din ce în ce mai mult, mai ales pentru atunci când cineva îmi cere o recenzie la o carte pe care am citit-o acum trei ani și eu trebuie să mă gândesc mai întâi „oare despre ce-a fost cartea aia?” Sap în Goodreads, văd că nu i-am lăsat review, deși are 4 stele, știu că mi-a plăcut, îmi amintesc în esență cam despre ce era, dar nu mai sunt chiar în cartea aceea. Dacă am noroc, o s-o găsesc în „miniretrospectiva” lunară și se face lumină și pe strada mea și dacă nu am retrospectivă fix în anul ăla pentru luna aia, atunci tocmai bine îmi dau seama cât de important e să îmi înving lenea, în măsura în care ea apare (la cine nu apare) și să scriu postarea asta. Simt că aproape încerc să mă justific sau să umplu spațiul, ceea ce poate că e inevitabil din când în când. 😀

Totuși, ce-am citit în februarie până la urmă? Pentru că, după cum bine știm, în ianuarie mi-am făcut de cap cu o grămadă de cărți mișto, am avut mult spor calitativ și cantitativ, deși sincer nu contează niciodată câte cărți citești, oricum o să le uiți wink/wink. Într-o notă mai serioasă, ce se întâmplă e că în februarie nu am avut chiar atât de mult chef de citit în fiecare zi și au mai fost și zile în care am preferat să mai fac și altceva în timpul relativ puțin pe care l-am avut „liber” pentru citit (uneori asta s-a tradus în citit manga, dar nu am citit nimic ce v-aș recomanda și vouă, așa că e ca și cum nu se pune). De bine de rău, am citit în fiecare seară ceva la culcare pentru fiică-mea, câte-o carte destul de lungă, pe repeat de cam multe lor Alice în Țara Minunilor, varianta repovestită din colecția foarte frumoasă de la Editura Paralela 45 (avem multe din seria asta, dacă nu chiar pe toate și ne plac mult).

Hai să vedem, începem cu #roman

Vocile deșertului, Nelida Piñon

Am scris mai multe despre cartea asta deja, așa că vă invit să citiți recenzia mai pe larg acolo. A apărut la editura Vellant în traducerea din portugheză a Corinei Nuțu. Las aici un fragment din recenzie:

Șeherezada, fiica Vizirului, își asumă acest rol de a deveni soția Califului și o întâlnim prima oară printr-o propoziție extrem de curajoasă: „Șeherezada nu se teme de moarte.” Dar nu se oprește aici pentru că încă n-ar fi nimic, ci continuă „Nu crede că puterea lumii, reprezentată de Calif, pe care tatăl ei îl servește, va porunci ca prin moartea ei să fie exterminată imaginația.” De altfel, aici e esența Vocilor deșertului așa cum poate ar fi și esența celor O mie și una de nopți, e vorba nu despre triumful trupului feminin, ci al imaginației și, aici/punctual, al inteligenței feminine, un lucru pe care Nelida Pinon îl va scrie, rescrie, reimagina pe parcursul a 314 pagini. Dar Șeherezada nu este singura femeie curajoasă, ci la fel de îndârjită pare a fi și sora ei, Dinazarda, care o însoțește pe sora ei mai mică în acest plan nebunesc de a pune capăt crimelor pe care le săvârșește Califul, cu ajutorul călăului său devotat, în fiecare dimineață. După ce noaptea nunții a fost „făptuită”, femeia din patul Califului ia urmele eșafodului pentru a-și găsi sfârșitul. Această solidaritate feminină bruscă și fascinantă este arătată întocmai în carte, iar prietenia celor două surori cu sclava Jasmine, întrucâtva exotică, pare să susțină într-un fel această idee. Perspectiva narativă jonglează între aceste trei femei, la persoana a treia, dezvăluindu-le și ajutându-ne să le cunoaștem și să le înțelegem, totul re-spus în fiecare noapte așa cum și Șeherezada trebuie să țeasă noi și noi și intrigante trame pentru Califul care niciodată nu-i face promisiunea izbăvirii. În fiecare dimineață planează asupra ei stresul teribil nu de a fi ucisă, ci de a fi reluat firul crimelor ce au precedat actul său narativ: asta ar însemna că imaginația a dat greș. Asta ar însemna nu că Șeherezada a dat greș, ci că povestea, invenția, imaginația a(u) dat greș, ceea ce nu putem lăsa să se întâmple în niciun caz.

Origine, Saša Stanišić

Foarte frumoasă și emoționantă cartea lui Saša Stanišić despre origine, patrie, tranziție și migrare, despre bunici și ce înseamnă o familie „destrămată” de război și conflicte. Are și un umor neașteptat, dar și o candoare care parcă te ține de mână când citești. Mi-a plăcut, aș mai intra și în alte cărți de-ale autorului. Ultima parte, după „epilog” este ușor experimentală și descompune relația cu bunica care îi oferă șansa autorului de a ne aduce o perspectivă fragmentară asupra identității și relației sale cu ea (e de bine, e de rău?) Ai impresia în mai multe rânduri că avem de-a face aici cu o căutare și păstrare a identității. Însă la final te întrebi dacă nu vrea mai degrabă să o deconstruiască, dacă nu se apropie poate de ceea ce spune Lana Bastastic (tocmai într-un interviu la Podcastul Narativ cu Cezar Gheorghe) că ar trebui să ne gândim la identitate mai mult cu o înțelegere „globală”. Pe de altă parte, ce mi se pare esențial e că identitatea nu este un lucru finit și nici măcar nu ar trebui neapărat să fie bine definit. Autorul, iugoslav, pe vremea când această terminologie avea o corespondență directă în realitatea „prezentului”, scrie în germană și locuiește în Germania, vorbește despre tranzițiile sale și ale părinților săi, despre copilărie și maturitate, despre lucruri intime și amintiri care par poate îndepărtate ca sens, dar care se încheagă foarte bine în marea schemă a lucrurilor. Aici, marea schemă este identitatea și povestea. De ce să facă o poveste din toate astea atunci când bunica lui, aproape de sfârșit, spune că ea nu trăiește prin povești? Uneori, lucrurile pe care le spune nu s-au întâmplat chiar așa, dar faptul că le povestește astfel (fie că și le amintește sau imaginează astfel) nu le face în aceeași măsură reale, aproape palabile? Până la urmă nu e și memoria în sine o ficțiune? Romanul autobiografic al lui Saša Stanišić a fost și o descoperire și o călătorie în aceeași măsură, am râs, m-a emoționat, m-a transportat pe rând în locuri/spații în care nu am fost niciodată și în unele în care aproape că am fost pentru că și copilăria, tranziția, despărțirea, toate astea sunt și ele identități universale pe care toți le cunoaștem, într-un fel sau altul, și care au un gust similar, în ciuda diferențelor.
A apărut la Editura Paralela 45 în traducerea (din limba germană) a Stelianei Huhulescu.

La capitolul #nonficțiune

Despre femei, Susan Sontag

O colecție de eseuri pe diverse teme scrise de gânditoarea americană Susan Sontag prin anii 70. Eseurile despre fascism și discuția cu poeta Adrienne Rich probabil că m-au interesat la un nivel personal mai puțin (sau poate că există aici un anumit caracter prea teoretic în care n-am reușit să intru din punct de vedere istoric). În schimb, primele eseuri se preocupă de probleme care mă interesează în cel mai înalt grad (ca sexismul, feminismul, frumusețea, dublul standard al îmbătrânirii și altele asemenea). E prima mea întâlnire cu Susan Sontag și m-a cucerit la fel cum a făcut-o și Bell Hooks, a fost grozav să fac această călătorie în mintea ei. Eseurile mele preferate sunt, așadar, cele care ating problematica sexismului, frumuseții, dublului standard al îmbătrânirii și problematici asemănătoare care compun prima parte și care sunt surprinzător și tulburător de actuale în mare măsură. M-au făcut însă să mă gândesc la câteva lucruri care poate că s-au schimbat sau ar trebui să se schimbe în modul în care percepem actul feminist/manifestant (de exemplu în ceea ce privește machiajul și ceea ce înseamnă el. Pot să înțeleg de ce la început a fi anti înfrumusețare era un act feminist, dar azi mi se pare că putem avea o pricepere mai amplă asupra fenomenului și sunt multe de zis aici). În ultima parte avem și un interviu suculent și dialogul dintre ea și poeta Adrienne Rich, despre care vorbeam, pornind de la un eseu pe care Susan Sontag l-a scris despre fascism („Fascinantul fascism”, prezent în carte) și regizoarea Leni Riefenstahl (considerată, paradoxal sau nu, și o mare feministă și o susținătoare a fascismului prin filmele ei). Mi s-au părut interesante gândurile lui Susan Sontag și despre artă, interpretare, modul în care apare sau nu apare feminismul în toate celelalte practici de analiză și gândire (ca articolele despre regizori și filme, de exemplu).
A apărut la editura Tact în traducerea din engleză a lui Vasi Ciubotariu și sută la sută recomand. Am scris mai pe larg despre dublul standard al îmbătrânirii (pornind de la cartea asta) în noul nr. de print al Revistei Golan, o să apară curând.

Vrăjitoare. Puterea de temut a femeii rebele, Mona Chollet

O alegere minunată după Despre femei de Susan Sontag. Presupoziția cea mare a acestei cărți este cea din (sub)titlu: Puterea de temut a femeii rebele, despre cum, istoric vorbind, femeile care au fost independente și puternice au fost pedepsite, reprimate și chiar arse pe rug. Cartea nu se numește întâmplător „Vrăjitoare” pentru că explorează în mod real modul în care vrăjitoarele (și tămăduitoarele) au fost percepute și pedepsite pentru atitudinile lor, ieșind totuși din acest spațiu și vorbind despre cum societățile patriarhale au pedepsit femeile atunci când nu s-au supus voinței masculine, ajungând la concluzia deloc neașteptată sau inovatoare că societățile noastre sunt făcute după tipare patriarhale. Ce e minunat este modul în care ajunge la această concluzie și aspectele atât de importante prin care trece: nu doar despre arsul pe rug, dar și despre hărțuire aparent „ocazională” și „inofensivă” (ceea ce nu este niciodată astfel, evident, de exemplu modul în care nu „putem” lua în serios părerile femeilor pentru că sunt prea „emotive”) și despre modul în care tratăm femeile în spațiul medical (ca paciente, dar și ca specialiste). La un moment dat pur și simplu mi-au dat lacrimile citind cartea asta — nu pentru că există ceva emoțional sau neașteptat de trist în cartea asta, la urma urmelor te aștepți să citești aici și despre multe nedreptăți și situații tragice, fie ele și statistice. Dar pur și simplu m-a copleșit viziunea asta în care am construit („noi oamenii”) o lume în care femeia nu are întâietate și gândirea socială încă se desfășoară după tipare și norme toxic masculine (repercursiuni sunt pentru toată lumea, nu doar pentru femei, dar sunt convinsă că nu ne prea place discuția asta). Cartea Monei Chollet este minunată din multe puncte de vedere (face și ea referire la Susan Sontag, inclusiv la dublul standard al îmbătrânirii) și mi s-a părut fenomenal modul simplu în care a vorbit despre o situație care cred că ne este familiară multora dintre noi. Acel moment când ai un stop mental și parcă „nu mai ești deșteaptă” din pricina presiunilor patriarhale și sexiste pe care le exercită anumite personaje asupra ta în anumite medii (de multe ori și intelectuale). Mi-am amintit de multe din cadrele sociale semi intelectuale la care am participat într-un moment sau altul când eram foarte tânără, cât de puțin erau ascultate femeile, nu doar tratate ca obiecte (potențial sexuale, normal) și cât de mult mi-am dorit la rândul meu, într-un mod complet misogin, să par cât mai deșteaptă și să fiu luată în serios. Din fericire, am depășit și eu acele spații ca multe alte femei de vârsta mea, dar Mona Chollet m-a ajutat să-mi amintesc și nedreptăți și evoluții, dar și să mă gândesc mai mult la normalizarea faptului de a fi așa cum ești/sunt, fără a impresiona, fără a-mi fi teamă că o să spun vreo prostie, fără să mi se pară că ăsta e sfârșitul lumii. Și a recunoaște că, uneori, din pricina modului în care am fost socializați, crescuți, educați — oricum vrei s-o iei — ne putem bloca și putem spune lucruri pe care nu le intenționăm, să pară că suntem mai simple și mai toante decât suntem de fapt. Până la urmă, dacă te gândești puțin, social vorbind, o femeie care vorbește despre machiaj e „superficială” și probabil „prostuță”, ceea ce nu e doar departe de adevăr și urât spus, dar mai e și complet misogin și sexist. O autoare precum Chimamanda Ngozi Adichie îmi vine în cap mereu când mă gândesc la asta. Cartea îți deschide ochii cu privire la o perspectivă poate neașteptată: inteligența și valoarea lumii e cuantificată după niște tipare vechi reci și „aparent” raționale, așa zis masculine, complet patriarhale și uneori lipsite de empatie. În orice caz, cartea Monei Chollet a fost senzațională și a fost o lectură perfectă după Susan Sontag. Ceea ce vă recomand și vouă. A apărut la Black Button Books în traducerea din franceză a Aureliei Ulici.

Mesagerul stelar. Perspective cosmice asupra civilizației, Neil deGrasse Tyson

M-am apropiat cu oarecare teamă de cartea asta pentru că nu știam exact dacă o să fie o lectură ușurică sau greoaie. Asta pentru că am citit de curând și „Povestiri despre viitor” de David Christian despre care credeam că e popculture, dar nu a fost, așa că de data asta am zis să fiu precaută (cu toate că a fost super mișto cartea și am scris mai pe larg despre ea în Revista Golan, tot în noul număr de print). Cartea e însă foarte plăcută de citit, se citește repede și autorul „narează” mai degrabă decât să prezinte anumite informații și opinii. Cartea e despre mai multe lucruri care ne-au preocupat ca civilizație de-a lungul timpului: adevăr și frumusețe, culoare și rasă, lege și ordine, corp și minte și altele asemenea — Neil deGrasse Tyson oferind perspective „cosmice” asupra acestor probleme, după ce le pune în antiteză și le aduce cumva pe un teren controversat. Adesea e ușor ironic, (doar) în aparență cinic și ne dezvăluie ceva ce am fi putut intui cu toții: că suntem limitați, că războaiele și fărădelegile noastre sunt minuscule în fața universului și chiar ridicole (de multe ori își imaginează ce ar zice niște extratereștri dacă ne-ar vedea într-o ipostază sau alta și, sincer, nu cădem deloc bine).

Presupoziția gândirii liniare a oamenilor, dar și iraționalitatea care ne este caracteristică ghidează ca un fir roșu opiniile autorului despre diverse teme, dublându-le invariabil cu informații, date și perspective științifice. Te simț limitat citind Mesagerul stelar, mai ales când îți dai seama că mare parte din micimea ta este dată tocmai de condiționările propriei specii. A nu gândi liniar, a fi rațional în pofida sentimentelor (dar în aceeași măsură, a rămâne uman), a gândi mai departe de adevărurile personale în orice situație, faptul că sunt lucruri pe care nici măcar nu ni le putem imagina sau nu le putem înțelege (cum ar putea funcționa, de exemplu, o specie mult mai evoluată decât noi, cum ar gândi și cum am putea noi accesa vreodată un alt tip de gândire), toate acestea te fac să te gândești de două ori înainte de a spune că omul e cea mai tare ființă de pe Pământ. În orice caz, omul ca ființă dăunătoare pentru planetă și alte specii nu e tocmai o idee străină nouă astăzi, dar Neil deGrasse Tyson ne face să ne gândim că nici „mama natură” nu e neapărat mai bună sau mai frumoasă, oferindu-ne o perspectivă poate dură în direcția asta. „Mama natură” care ucide nediscriminat, dezastrele naturale care uneori ne atrag (deși sunt morbide), fac parte dintr-un mecanism complex care nu pare să aibă nicio considerație față de specia umană (sau de vreo altă specie, că veni vorba). Deci, pe cât de frumoasă, pe atât de adversă.

Mi-a plăcut mult să citesc „Mesagerul stelar”. Într-un fel, se citește ca o poveste, de-aia și curge așa repede și te invită, desigur, să cauți mai departe informații și perspective despre anumite lucruri pe care le găsești aici, fie că vorbim despre date, opinii, perspective. Mi se pare că e o carte bună de avut în bibliotecă pentru toată lumea. Îți amintește cât ești de mic și cât de necesar este să nu mai arunci cu „adevărul personal” în ceilalți, formându-ți judecăți de valoare puternice și contrare doar pentru că nu poți ieși din propria limitare. E o invitație directă la a fi mai empatici, atenți și (mai) raționali.
Și, desigur, așa cum notează Laura Câlțea: „cel mai frumos lucru din tot acest univers infinit, ne spune Tyson, este că suntem dotați cu o inteligență care ne lasă să-l cunoaștem cât de cât. Și ăsta e un gând pentru care merită să speri.”

A apărut la editura Trei în traducerea din engleză a lui Constantin Dumitru-Palcus.

La capitolul #poezie, două cărți:

Anul tigrului de apă, Ligia Keșișian

Vreau mult să scriu mai multe despre cartea asta și sper să reușesc cât de curând. Am ascultat un interviu simpatic la Radio România Cultural și puteți asculta acolo chiar și niște poeme citite de Ligia. Mi-au plăcut enorm Mici cutremure și Miss Houdini, celelalte două cărți ale Ligiei Keșișian și mi-ar fi și greu să aleg o preferată pentru că toate mi se par superbe. A luat Premiul Tânărul Poet al Anului 2023 cu cartea asta și 100% sunt de acord cu alegerea asta. Am adorat cartea. A apărut la Casa de Editură Max Blecher.

20002020, Constantin Vică

Poeme scrise în douăzeci de ani. Nu știam că profesorul cu care am făcut seminarul de Filosofia Istoriei pe vremea când eram studentă scrie și poezie — pentru că a publicat prima carte în 1997 „intersecția frica de moarte” pe care, dacă o găsesc pe undeva, mi-ar plăcea s-o citesc. Foarte frumoasă mi s-a părut 20002020, ușor nostalgică, într-un regim și o voce poetice care îmbină vechiul cu noul, istoria cu gândirea viitorului și filosofia în multiplele sale forme (desigur, și ca limbaj) .
A apărut la OMG.

Dacă te întrebi ce-am văzut luna asta, constat și eu cu stupoare că n-am văzut niciun film. M-am uitat la episoadele noi din Solo leveling și Mashle. Am citit manga. Și m-am uitat la desene cu fiică-mea. Cam atât s-a putut.